Cântarea Cântărilor - sărbătoare a iubirii

„Marea nu poate stinge dragostea, nici râurile s-o potolească“ (Cânt. 8, 7)

Dacă considerăm interpretarea alegorică a Cântării Cântărilor, una din cărţile didactico-poetice ale Vechiului Testament, de o frumuseţe literară rară, atunci iubirea curată, ideală şi nepământească dintre regele Solomon şi frumoasa Sulamita, dintre păstor şi păstoriţă, dintre El şi Ea, Mire şi Mireasă, constituie metafora perfectă a legăturii intime dintre Hristos şi Biserica Sa, dintre Dumnezeu şi sufletul omenesc arzând de iubire pentru Creatorul său. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât în limba greacă „suflet“ - psyhe - este de genul feminin, iar limbajul nou-testamentar abundă în termeni şi sintagme specifice ritualului nupţial: Hristos este Mirele, şi atât timp cât e cu ei, apostolii nu pot fi trişti (Mt. 9, 15). La fel, Ioan Botezătorul se numeşte pe sine şi „prietenul Mirelui“ (Ioan 3, 29), iar cele cinci fecioare înţelepte intră în cămara Mirelui (Mt. 25). Dintr-un alt punct de vedere, mireasa lui Hristos este identificată cu Biserica, cea logodită cu El, această relaţie de dragoste jertfelnică fiind modelul oricărei iubiri dintre bărbat şi femeie, desăvârşită în Taina Nunţii, de care vorbeşte Sf. Ap. Pavel, numind-o „mare“ în Hristos şi în Biserică, în Epistola sa către Efeseni, cap. 5, 25-27. Interpretarea alegorică iudaică păleşte astfel în faţa celei creştine - cea dintâi asemănând iubirea dintre cei doi îndrăgostiţi ai Cântării cu dragostea dintre Dumnezeu şi poporul său, iar păcatul idolatriei sau al îndepărtării de Dumnezeu cu adulterul - căci nicăieri în Cântarea Cântărilor nu planează vreo umbră de îndoială în privinţa fidelităţii relaţiei dintre cei doi.

„Iarna a trecut, ploaia a încetat. Flori de câmp s-au arătat şi a sosit vremea cântării, în ţarină glas de turturea se aude“ (Cânt. 2, 11-12). În acest anotimp al cântării şi al iubirii, în care întreaga natură pare să fi pregătit dinainte şi pare a participa la această sărbătoare a sufletului prin înfloriri, miresme, arome şi statornicirea unui veşnic început în dimineaţa acestei taine, se desfăşoară fericita cunoaştere dintre cei doi îndrăgostiţi. Nimic din fragmentarea, pervertirea şi alterarea relaţiei dintre bărbat şi femeie de după cădere. Nimic chinuitor şi nici o chemare care să rămână fără răspuns, doar bucuria împlinirii existenţiale prin iubirea nesupusă vreunei necesităţi, iubire în care cei doi se pierd, se caută, se cheamă, se presimt şi se regăsesc, într-un joc al dragostei în care timpul nu îşi mai urmează legile fireşti, oprindu-se în loc, transfigurat de ritmul interior al trăirilor celor doi.

„Segmentele poemului nu se înscriu într-o desfăşurare şi într-o durată continuă, ci într-un timp răzleţ, făcut dintr-un amestec de prezent şi trecut, din amintiri şi dorinţe, din întâmplări şi din vise altcândva visate“ (Petru Creţia). În acest élan şi forţă a iubirii, care reduce toate dimensiunile timpului la un prezent continuu - ce păstrează în el plenitudinea dragostei până acolo încât îi imprimă puterea de a birui moartea şi a trece dincolo de ea („Că iubirea ca moartea e de tare“ - Cap. 8, 6) - cei doi nu îşi mai aparţin loruşi, ci fiecare celuilalt, bucurându-se şi minunându-se unul de altul, dăruindu-se în întregime unul altuia în iubire, fără a diminua, prin aceasta, taina personală a fiecăruia: „Iubitul meu este al meu şi eu sunt a lui“ (Cânt. 2, 1); „Eu sunt a lui, a celui drag. El dorul meu îl poartă“ (Cânt. 7, 11). Vorbind tocmai de această castitate şi credincioşie în iubire, liberă de orice constrângere, P. Evdokimov subliniază că iubirea curată şi desăvârşită înseamnă a nu putea gândi decât că în lume există doar o singură femeie şi toată feminitatea se află în ea, atfel spus imaginaţia pe deplin curăţită şi stăpânită.

„Nu este nici un cuvânt în poem care să nu fie de iubire. Nici unul nu trimite la vreun gând exterior iubirii, care nu e gând, iar judecăţile din când în când sunt numai judecăţi de iubire ş..ţ Singurul lucru care se petrece este iubirea şi soarta iubirii, care începe şi se sfârşeşte cu ea însăşi“ (Petru Creţia). Asemănarea miresei cu o grădină încuiată şi cu un izvor pecetluit poartă cugetul la starea paradisiacă, la grădina Edenului, la primii oameni creaţi după chipul lui Dumnezeu, adică bărbat şi femeie (Fac. 1, 27), spre înaintarea la nesfârşit în asemănarea cu modelul treimic de existenţă (Fac. 1, 26). Şi ca şi atunci, refăcută parcă din întunericul păcatului prin intensitatea, castitatea şi unicitatea ei („dar ea e numai una, porumbiţa mea, curata mea“ - Cânt. 6, 9), iubirea din Cântarea Cântărilor se află mereu în zorii unei dimineţi fără de apus şi se constituie într-o adevărată revelaţie, ochii celui ce iubeşte descoperind la fiinţa iubită cele ce altora rămân inaccesibile şi necunoscute („Ce are iubitul tău mai mult ca alţii, o tu, cea mai frumoasă-ntre femei? Cu cât iubitul tău e mai ales ca alţi iubiţi, ca să ne rogi aşa cu jurământ?“ - Cânt. 5, 9).