Căpeteniile Apostolilor

Creştinii drept-credincioşi acordă o cinste deosebită celor care sunt pentru ei căpeteniile cetei Apostolilor, Sfinţii Petru şi Pavel. Unul dintre ei a fost chemat de la mrejele sale de Domnul, Care i-a spus că îl va face pescar de oameni. Era un om simplu, dar primea pe Cuvântul în inima sa şi nu-I mai dădea drumul. Până şi atunci când îndrăznise să Îl sfătuiască pe Hristos să nu se ducă la Ierusalim, ca să nu fie omorât, iar Domnul l-a apostrofat foarte dur, spunându-i: "înapoia mea satano, că nu cele ale lui Dumnezeu cugeţi, ci cele ale oamenilor" (Mc. 8, 33), Petru făcuse aceasta nu din rea-voinţă, ci pentru că Îl iubea atât de mult, încât nu voia să Îl piardă. Înainte se chemase Simon, dar Domnul l-a numit Petru, pentru tăria credinţei sale (Mt. 16, 18). Pe atunci încă nu dobândise pe Duhul Sfânt şi nu înţelegea pe de-a-ntregul misiunea mântuitoare a Învăţătorului său. Tocmai de aceea mai avea momente de slăbiciune. De exemplu, de teamă, a negat că îşi cunoaşte Învăţătorul, dar după aceea a plâns cu amar. Pocăinţa sa nu a fost în zadar, iar după Înviere, Domnul l-a iertat.

Cea de-a doua căpetenie a Apostolilor fusese un om foarte instruit, făcând parte din diaspora iudaică din Asia Mică. Era cetăţean roman, ştia greaca şi latina, fusese ucenicul marelui rabin Gamaliel şi avea o carieră promiţătoare la templul din Ierusalim. Lenevea însă în studierea profeţiilor, din care parcă îi scăpa ceva, dar nu ştia ce. Nu înţelegea cum anume o grupare atât de amestecată, care credea în învierea Unui răstignit, putea să ţină cu dinţii de o credinţă de-a dreptul nebunească până la moarte. Nu le suporta zelul creştinilor şi îi prigonea, dar Domnul l-a chemat pe drumul Damascului spunându-i că "îţi este greu să loveşti cu piciorul în ţepuşă" (Fapte 9, 5). Astfel a devenit Pavel, până atunci Saul, propovăduitorul neobosit al Domnului, care ne-a lăsat atâtea epistole pline de învăţătură. Dacă ar fi să ne oprim doar la bine cunoscutul imn al dragostei (1 Cor. 13), ar fi de ajuns pentru a-i cunoaşte activitatea sa misionară şi geniul.

Este interesant că ambii au primit nume noi de la Domnul, lucru care nu se întâmplă cu toţi Sfinţii Apostoli. Aceasta nu înseamnă implicit că au primit şi un har deosebit faţă de ceilalţi, însă misiunea lor e cu totul specială. Unul cunoaşte foarte bine viaţa, simţămintele, înţelegerea omului simplu şi îl poate călăuzi la cunoaşterea Adevărului. Celălalt este instruit în Scripturi, în filozofie şi poezie, înţelegând cum anume poate prinde în mreaja cea duhovnicească pe omul intelectual. Şi totuşi acestea nu sunt singurele lor calităţi. Sfântul Apostol Pavel spunea odinioară că "de îmi este a mă lăuda, mă voi lăuda numai în slăbiciunile mele…" (2 Cor. 2, 15). Până şi în slăbiciuni, cei doi Apostoli ne sunt de folos. Ambii au avut momentele lor biografice "negre". Petru s-a lepădat de Domnul de trei ori în curtea dregătorului de la templu, iar Pavel a prigonit pe creştini, fiindu-ne cunoscut faptul că a asistat la omorârea cu pietre a Sfântului Ştefan. Dar creştinismul este credinţa care cheamă la îndreptare. Aici iertarea este o virtute de mare preţ, fiindcă Domnul ştie adâncimile sufletelor noastre şi ne acordă a doua şansă, ne fructifică potenţialul. Ce ar fi fost dacă Sfântul Petru nu ar fi fost chemat din nou de Domnul, spunându-i: "paşte oile mele" (Ioan 21, 17), sau dacă l-ar fi lăsat pe rabinul Saul în înverşunarea sa? În înţelepciunea Lui cea mare, poate ar fi găsit alţi apostoli în locul lor, nu putem şti. Însă doi oameni minunaţi s-ar fi pierdut şi ar fi fost ca seminţele căzute între spini, care s-au sufocat şi nu au mai apucat să dea roadă.

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel ne sunt exemple nu doar de sfinţenie, ci şi de pocăinţă. Acest lucru ni-l spune şi autorul Acatistului Domnului, în condacul al doisprezecelea: "Dăruieşte-mi har, Dezlegătorule al tuturor datoriilor, Iisuse; şi mă primeşte pe mine, cel ce mă pocăiesc, precum ai primit pe Petru, care s-a lepădat de Tine şi mă cheamă pe mine trândavul, precum de demult pe Pavel, care Te prigonea pe Tine, şi mă auzi pe mine, cel ce-Ţi cânt Ţie: Aliluia!"

Postul Sfinţilor Apostoli este un răgaz special pe care ni-l dă Domnul ca să reflectăm la talantul nostru, care trebuie dezgropat şi fructificat prin harul Duhului Sfânt, Ce Se coboară peste noi, care am primit Botezul. Prin har ni se descoperă cum anume putem să Îl slăvim pe Domnul, aşa cum au făcut-o Petru şi Pavel, misionarii creştinismului.