Cuvântul alumnus (m.; pl.: -i), respectiv alumna (f.; pl.: -ae) își are originea în limba latină și însemna „elev”, în sens generic, și „cel hrănit”, în sens literal. La origini, termenul se referea
Capitalismul bizantin
Putem observa din mărturiile celor din vechime că toate civilizațiile și imperiile au avut o istorie mai lungă sau mai scurtă în funcție de modul în care s-au raportat la comerț. Imperiile clădite de asirieni și babilonieni în Antichitate sau marile hanate mongole din secolele XIII-XIV au avut o istorie scurtă pentru că s-au clădit pe jefuirea populațiilor cucerite și un sistem al comerțului ruinător din punct de vedere economic pentru toți partenerii lor. Imperiul roman și cel chinez, pe de altă parte, au avut durate foarte lungi de viață tocmai pentru că au știut de la bun început că un sistem comercial eficient aduce mai multe venituri pe termen lung decât jefuirea fără milă a unei provincii nou-cucerite. Este adevărat că romanii au avut nevoie de secole întregi pentru a înțelege acest fapt și că, în rândul lor, venalitatea a fost tot timpul o problemă, dar provinciile integrate au avut și de câștigat, nu doar de pierdut din predarea în fața noii autorități.
În Bizanț, totul începe prin stabilirea capitalei în anticul Byzantion, redenumit ulterior Constantinopol, un oraș cu o istorie comercială semnificativă. De aici, din această zonă considerată inexpugnabilă s-au creat și s-au întreținut relațiile comerciale ale Imperiului bizantin. Pentru o lungă perioadă de timp, Bizanțul avea să fie principalul centru al comerțului la nivel european și asiatic. Toate produsele traversau marea și uscatul pentru a ajunge aici sau pentru a fi trimise de aici în alte zone. Toate aceste schimburi însemnau îmbogățirea păturii de mijloc a Imperiului alcătuită din negustori capabili să trimită nave încărcate de marfă către Orientul Îndepărtat sau Occident și să clădească astfel averi foarte mari, iar următorul pas a constat în introducerea lor în arealul deciziilor politice. „Negustorii și meșteșugarii se alătură dinastiei legitime. Este un lucru normal: oriunde în lume, locuitorii orașelor și mai ales «burghezii» iau partea conducerii centrale a puterii și se opun proprietarilor de pământ și aristocrației militare. Participând la viața politică, ei aspiră la un statut social mai bun, pentru ei și pentru copiii lor. Această atitudine prezintă numeroase similitudini cu pozițiile care vor duce la evoluțiile pozitive ale Europei Occidentale, câteva secole mai târziu: emanciparea burgheziei, centralizarea puterii. În Bizanț, existase dintotdeauna o autoritate centrală puternică; acum ea se sprijinea pe acești noi «burghezi» ai ei” (Nicolas Oikonomides, „Omul de afaceri”, Guglielmo Cavallo (ed.), Omul bizantin, trad. de Ion Mircea, Iași, Ed. Polirom, 2000, p. 186).
Poate părea exagerat să afirmăm aici acest fapt, dar Imperiul Bizantin a avut o politică economică relativ apropiată de capitalism - poate cu excepția lăcomiei fără margini. Dacă există o diferență fundamentală între Bizanț și celelalte imperii este tocmai această „înfrânare” de la a dori să dobândești tot, în special în detrimentul altora. În Bizanț, chiar și oamenii mai săraci puteau participa la comerț prin fondarea de asociații, nu existau reguli foarte restrictive, iar birocrația era departe de a se ridica la proporțiile monumentale de astăzi. „Pentru a dispune de capitalul indispensabil dezvoltării afacerilor sale, negustorul bizantin avea două posibilități: să recurgă la împrumuturi sau să se înscrie în asociații de afaceri. În primul caz, omul de afaceri își asuma personal toate riscurile inițiativei; în cel de-al doilea, le împărțea cu asociații lui. […] În privința asociațiilor de afaceri era prevăzut un cadru legislativ destul de larg și de elastic. Pentru înființarea unei asociații părea suficient concursul a doi sau mai mulți parteneri; resursele puse în comun pentru bunul mers al asociației puteau fi capitalul, sau prestația personală, sau ambele; fondurile puteau proveni de la oameni de afaceri prin excelență, ca și de la persoane private, de la oameni de condiție modestă și chiar de la monahi care doreau să săvârșească o faptă bună” (Nicolas Oikonomides, „Omul de afaceri”, p. 174).
Pentru oamenii de afaceri de astăzi, o privire asupra istoriei bizantine s-ar putea dovedi de bun augur. Poate că ar reuși să învețe, o dată pentru totdeauna, că orice sporire a averii proprii este și un bun prilej de a intensifica milostenia, de a-i ajuta pe cei care au posibilități scăzute pentru a-și împlini visele, de a da o șansă celor care ar putea mâine să facă diferența într-un domeniu sau altul. Capitalismul ia naștere în Bizanț, dar crește sănătos, fără tumora teribilă a lăcomiei. În zilele noastre, însă, pare că această tumoră a început să înlocuiască tot ceea ce înainte era un țesut sănătos și capabil de o dezvoltare corectă...