Capul de locuitor

Nimeni nu mai ştia cui îi venise ideea de a face în micul orăşel B. un Muzeu de Istorie a Comunismului din România. Cert este că, în cele şapte luni de funcţionare, doar unsprezece vizitatori călcaseră pragul ambiţioasei instituţii culturale. Evidenţa lor fusese ţinută strict de către nea Cotruş, fost şofer al prim-secretarului judeţean de partid, care retrăia intens printre exponate voluptatea vremurilor apuse. Tot nea Cotruş se ocupase personal de amenajarea obiectelor în cele două săli ale muzeului. Cele mai multe dintre acestea erau donaţii venite de la diverşi binevoitori care au dorit să rămână anonimi. De pildă, o piesă de mare raritate o reprezenta un salam cu soia, care încă purta pe etichetă înscris: «Alimentara 23, Berceni, februarie 1974», muşcat la unul dintre capete. Cercetătorii care l-au studiat au căzut de acord că muşcătura data din anii â80, poate chiar â81, fiind produsă de către mandibula unui pensionar. Concluzia savanţilor fusese certificată şi de faptul că au găsit înfipt în salam un cupon de pensie pe care cineva scrisese: „Veronica, iartă-mă, dar nu mai pot trăi cu această povară pe suflet. Ţi-am mâncat salamul şi măslinele din frigider. Mă simt atât de sătul încât nu merit să trăiesc. Al tău, Pandele“. Într-o altă vitrină fusese expusă la loc de cinste o sacoşă goală, sub care scria caligrafiat cu grijă „Sacoşa alimentarus“. Făcând şi pe ghidul, nea Cotruş dădea detalii câte unui vizitator care prefera răcoarea muzeului caniculei de afară. „Aşa era tradiţia. Sacoşa trebuia să fie goală, oriunde ar fi purtat-o proprietarul ei. Acest exponat cu greu l-am putut recupera din cămara unui muncitor din Buzău. Era plină cu alte sacoşe care aveau în ele alte sacoşe mai mici, ştiţi, ca păpuşile ruseşti. Am ales-o pe aceasta, cea mai mare, un model din â86. Textura ei încă mai păstrează urma unei sticle de lapte şi, surpriză!, chiar aromă de portocală, o utopie în acele vremuri!“ Însă, o mare satisfacţie trăise custodele neobişnuitului muzeu într-o seară când venise un instalator să sudeze o ţeavă spartă. După ce meşterul îşi terminase treaba, nea Cotruş l-a răsplătit cu vizionarea unei piese cu adevărat grele. „Aici avem o surpriză pentru cunoscătorii de artă contemporană, aşa cum simt că sunteţi şi dumneavoastră, tovarăşuâ Panait. O menghină! IMGB, anul de graţie 1972! Ei, ce spuneţi?“, aproape că a strigat nea Cotrus, savurând surpriza instalatorului. Acesta a adulmecat-o îndelung. „Mmmm... încă îşi păstrează buchetul. Un miros de şpan inconfundabil. Ce savoare!“, a oftat tovarăşuâ Panait. „Da, e o perlă, trebuie să recunosc. Dacă doriţi, puteţi priza în voie, şi eu am fost multă vreme dependent de ţevile de la Republica“, replică nea Cotruş, melancolic. Toate ar fi mers ca unse cu vaselina ţevilor de la Republica dacă, într-o zi, proprietarul muzeului nu ar fi plasat, pe un piedestal impozant, un obiect straniu: capul unui om, complet chel, privind fix. Sub el, o tăbliţă îi indica specia: Cap de locuitor. Nea Cotruş l-a privit nedumerit. „Incredibil, capul de locuitor chiar există? Nu e o fabulaţie, o invenţie statistică?“ Nu, capul de locuitor chiar stătea acolo, în mijlocul muzeului, singura operă de artă care a străbătut vremurile fără să sufere nici o modificare, nici măcar o zgârietură pe ici, pe colo. Poate doar PIB-ul să-l fi avut mai câş, dar, în rest, se ţinea încă bine. Venirea capului de locuitor se dovedi a fi o pacoste pentru proprietarul muzeului. Tot timpul cerea bani pentru medicamente, întreţinere, transport şi multe altele. Până într-o zi, când antreprenorul iubitor de artă îşi puse mâinile în capul de locuitor, îl aruncă într-o magazie şi închise şandramaua de muzeu. Doar nea Cotruş ce mai intră seara, pe ascuns, şi sterge de praf ţeasta ciobită a exponatului. Aşa, din compasiune proletară.