Cărindar

Atribuirea numelui de cărindar lunii ianuarie poate să se explice prin prelungirea sărbătorilor Crăciunului

Cuvântul din titlu este un nume vechi, popular, al lunii ianuarie, consemnat pentru prima dată, se pare, de G. Săulescu, într-un articol intitulat Ce este calendariul, publicat în Almanah de învăţătură şi petrecere, Iaşi, 1847 (supliment la Calendar pentru poporul românesc pe anul 1847, p. 4-17): „Pe ianuarie şromânii îl numescţ cărindari sau gerari (începutul calendei sau colindei anului şi a gerului)“, text reluat aproape identic de Vasile Alecsandri, într-o notă la balada Brumărelul (din volumul Poezii populare ale românilor; atestări ulterioare găsim la G. Baronzi, Ov. Densusianu ş.a.).

Cu acest sens, cărindar este descendentul lat. calendarius, -a, -um „care se ţine la calende“ (calendae însemnând „întâia zi a lunii“). Atribuirea numelui de cărindar lunii ianuarie poate să se explice prin prelungirea sărbătorilor Crăciunului (din decembrie), când se colinda (există o variantă transilvăneană corindă pentru colindă), până la începutul lunii următoare (după Dicţionarul Academiei Române).

Este uşor de sesizat asemănarea acestui cuvânt cu termenul calendar, un neologism (lat. calendarium), dar, sub influenţa cuvântului popular, împrumutul cult, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, a fost modelat fonetic; vezi, de exemplu, Cărindariul din 1794 (apărut la Sibiu).

Ne-am oprit asupra acestui termen deoarece el apare şi într-o sintagmă glumeaţă, „cărindarul fetelor leneşe“, consemnată în Dicţionarul Academiei, pe baza unui text din revista „Şezătoarea“ (XII, p. 33): „Ascultaţi, voi, flăcăuaşi, cărindarul fetelor ăstora leneşe...“. S-a pornit de la utilizarea substantivului cu sensul de „carte ce cuprinde diferite povestiri; almanah“. Textul respectiv cuprinde tot felul de... oprelişti de la lucru: lunea, din cauză că...; marţea, pentru că...; miercurea, din alte motive; şi tot aşa, până sâmbăta şi, fireşte, duminica!

Altfel, numele popular cel mai cunoscut al lui ianuarie este acela de gerar, cu referire la frig, ca dominantă a acestui timp, aceasta fiind motivaţia ce a făcut ca numele cult, abstract pentru români, să fie „deformat“ într-unul evocator. Acest nume cult era, în cele mai vechi texte româneşti, ghenarie, cu variantele ghenuarie, ghenar, şi chiar genar. Astfel de forme, considerate arhaice, au fost înregistrate, la mijlocul secolului trecut, în graiurile populare din Muntenia şi Oltenia, pe hărţi din atlasele lingvistice regionale.

Datorită tendinţei de a folosi denumiri motivate, transparente, care, la nivelul vorbirii populare, se manifestă deosebit de activ în acest grup terminologic (cum ar fi brumar şi brumărel, pentru luni ale toamnei, frunzar şi florar, pentru cele ale primăverii), ghenar (sau genar), raportat la ger, a devenit… gerar prin fenomenul numit „etimologie populară“. Numele respectiv, în spiritul apropierii de cititorul de rând, începe să apară în calendarele româneşti pe la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Fenomenul la care ne-am referit anterior, constând în modificarea spontană, de către vorbitori, a aspectului fonetic al unui cuvânt printr-o apropiere (superficială) de un altul, ce pare „logic“ şi pare a conţine şi o explicaţie (de exemplu, boliclinică pentru policlinică), se află la baza altui nume popular al primei luni a anului: de la pronunţiile ianuar, ienuar s-a ajuns la iernar, pe când despre omătos, o denumire pentru ianuarie înregistrată în Maramureş, putem aprecia că reprezintă o descriere a precipitaţiilor… de pe vremuri, când omătul era semnul unui an bun pentru brazda de sub plug...