Caritasul american

▲ Speranţa cea mare a lumii moderne capitaliste este de a face repede bani pentru ca, mai apoi, să poată trăi liniştită din veniturile pe care alţii le produc din banii investiţi ▲

De curând, pe Wall Street, a avut loc unul dintre cele mai răsunătoare scandaluri financiare. Un fond de investiţii care operează de 20 de ani şi care gestionează averile unor persoane şi instituţii importante s-a dovedit a fi falimentar.

Mai mult, proprietarul acestui fond a declarat că „totul a fost o enormă minciună“ şi că „nu există o explicaţie inocentă pentru faptele sale“.

Cu alte cuvinte, acest om a tras o ţeapă financiară de 50 de miliarde de dolari. Voi repeta suma: cincizeci de miliarde de dolari. Aproximativ o treime din PIB-ul României.

Un mega Caritas, FNI şi SAFI la un loc. Numai că, spre deosebire de România sau Albania, această „ţeapă“ a avut loc pe Wall Street, capitala financiară a lumii, iar cei pe care i-a păcălit sunt unii dintre cei mai versaţi capitalişti ai lumii. Vorbim de o bună parte din elita comunităţii evreieşti de pe coasta de est a Statelor Unite, inclusiv Universitatea Yeshiva, Spitalul Cedars Sinai, Fundaţia Elie Wiesel, Fundaţia de binefacere a lui Steven Spilberg, precum şi nume mari din sistemul bancar european: Banca Santander din Spania, a doua bancă europeană după capitalizare, şi Unicredit, a treia bancă din Italia. Victime sunt şi în Elveţia, patria bancherilor, Marea Britanie, Franţa, Olanda, Japonia, Coreea de Sud.

Omul responsabil de această fraudă colosală, Bernard L. Medoff, nu este un excroc oarecare, ci fostul preşedinte al bursei NASDAQ, unul dintre cei mai respectaţi finanţişti din New York, membru în comitetul de conducere al Universităţii Yeshiva şi unul dintre experţii pe care guvernul federal îi consultă cu privire la reglementările pieţelor financiare.

Schema cu care a păcălit atâta lume a fost simplă. Ce primea de la noii clienţi dădea clienţilor vechi, dar spre deosebire de alte scheme piramidale, fondul său avea profituri „doar“ de 10,5%, aşa că nu bătea la ochi; în plus, patronul era foarte simpatic, de încredere, degrabă săritor la acţiunile de binefacere şi plătea mereu la timp. Probabil că, în absenţa crizei financiare, această fraudă nu ar fi ieşit la iveală. Dar căderea pieţelor financiare l-a privat pe patron de posibilitatea de a se împrumuta rapid pentru a plăti, expunând astfel golul enorm din conturi.

Foarte interesantă lecţia acestei fraude. Mai întâi, oriunde se poate întâmpla orice. Nu doar în România sau Albania. În al doilea rând, nu există miracole financiare, nu poţi să câştigi constant timp de 20 de ani pe bursă sau oriunde altundeva. În al treilea rând, una este reputaţia şi alta este performanţa reală. Dar cea mai importantă lecţie este legată de faptul că a da altora spre gestiune proprii tăi bani comportă întotdeauna nişte riscuri pe care, oricât de bogat sau faimos ai fi, şi oricât de mare ar fi reputaţia celui căruia îi dai banii, tot va trebui să le înfrunţi.

Speranţa cea mare a lumii moderne capitaliste este de a face repede bani pentru ca, mai apoi, să poată trăi liniştită din veniturile pe care alţii le produc din banii investiţi. Cu cât ai mai mulţi bani cu atât crezi că eşti la adăpost de orice ţi s-ar putea întâmpla. Te crezi în siguranţă. Dar siguranţa este, de fapt, o falsă impresie. De fapt, nu eşti niciodată în completă siguranţă financiară. Fie că ţii banii la ciorap, fie că îi dai altora, riscul de a-i pierde rămâne mereu prezent.

Pentru cei care cred că sistemul actual îi defavorizează pe unii în profitul altora vestea aceasta le spulberă teoriile. De fapt, toţi sunt defavorizaţi în egală măsură, doar că nota de plată vine la momente diferite, sistemul este făcut în aşa fel încât nimeni nu are de profitat pe termen lung. Înţelepciunea populară aici e de mare folos - nu pune pe altul să facă ce ar trebui să faci tu şi banii nemunciţi aduc întotdeauna numai necazuri. În definitiv, nu degeaba s-a interzis camăta în Vechiul Testament, poate că vreo raţiune exista atunci şi poate că mai există şi acum.