„Cartea cu anluminură“, corabia din pustiul bibliotecii

Toiagul lui Moise, gângavul ales pentru a transmite Cuvântul poporului lui Israel, era dovada puterii şi a legăturii cu Dumnezeu, a străbaterii pustiului într-o vreme a răscumpărării. Este gândul cu care îşi începe poetul Paul Aretzu noul său volum de versuri, Cartea cu anluminură (Editura Pământul, 2010), acela că "timpul e dictator tânăr" şi că a uitat "lemnul călător umblând prin fluviul uscat".

Pustiul pe care îl traversează scriitorul este pustiul bibliotecii: "patruzeci de ani i-am petrecut în pustia bibliotecii/ cum citeam imediat lângă moarte, cu lut şi cu salivă."

Falsa dilemă, care mai dăinuie şi astăzi: cultură sau sfinţenie?, a fost suprimată în antropologia creştină. Gânditori ca Paul Evdochimov văd harisma profetică a creativităţii ca o formă de sfinţenie. Revelaţia este condiţionată de asemănarea dintre Dumnezeu şi om; omul este creator şi poet pentru că "Dumnezeu este creator, poet al Universului". Destinul culturii are pilon de susţinere îndemnul evanghelic "Mergând, învăţaţi toate neamurile". Vocaţia omului este aceea pe care o aflăm din Cartea Facerii, de a supune pământul, a cărei semnificaţie este de a face din lume templul lui Dumnezeu. Este vorba despre o con-sacrare a lumii, de trecerea ei de la un plan la altul de existenţă: de la stadiul demonic la stadiul de creatură conştientă de Dumnezeu.

Lucrul la carte înseamnă o nouă creaţie, o nouă dorinţă de mântuire pe care poetul o mărturiseşte: "Printre cărticele şi fraţi, lucram la anluminură./ având canon,/ mă înghiţisem pe mine ca pe un remediu./ fiind coborât în conştiinţă. în lumina tăcerii./ dorind să-mi mântui viaţa./ urmăream pe text cu degetele cuvintele./ prin care Domnul a creat lumea."

Evdochimov vorbeşte despre o renaştere a artei doar în măsura în care va fi o artă epifanică, un loc în care Dumnezeu coboară şi îşi face lăcaş. Expresia iconică este considerată o culme a artei. În felul acesta cultura se întâlneşte cu Liturghia şi atunci artistul va fi un preot al spiritului.

Astfel, nu doar scrisul, dar şi cititul este un act sacru. Paul Aretzu recuperează o dimensiune a poeziei care o fundamentează: "Ca orice începător în citit/ am orbit de la lumina literelor dintâi./ fiind tratat competent de domnul cronicar/ (în vreme ce cuviosul Antonie se retrăsese în peştera/ sa. în vreme ce cuviosul Teodosie zidea mânăstirea)./ orbecăiam după ştergerea completă a feţei./ ca un învăţăcel./ eram martor prin luarea vieţii prin citit./ la înălţarea la cer prin citit./ la încolţirea ochiului/ la a doua venire a vederii. Amin."

Cartea cu anluminură conţine repere existenţiale descrise simplu, fără echivoc, cu claritatea sihastrului care a renunţat la restul pentru a rămâne cu cele necesare. Scrisul este o vocaţie, este lucrul pământului: "Scriu cu o cerneală de sânge. ca şi cum aş ara/ cu trei degete". Şi dacă arta este epifanică, poetul îşi poate gândi locul de veci ca fiind această realitate înnoită prin har: "pentru că scriitorul nici nu are unde să moară,/ decât în literatură. acolo este locul lui de veci". Literele au interioritate, o interioritate care se obiectivează şi recreează lumea: "am ajuns la scrisul care conţine cartea. în interiorul literelor".

Cartea e purtată sau nu pe mâini, ca într-un altar, dar cel care o deschide este ochiul: "vorbesc cu ochiul care deschide cartea./ şi se face pe dată ca o sămânţă într-un măr./ ispitit în locurile dulci ale ei." Cunoaşterea e contemplaţie, e vedere în duh, scurtcircuitează drumul dintre subiect şi obiect, fiind mai degrabă o adăpostire în limba sfântă, o participare la jertfă, un mod de a iubi înainte de lacrimă: "în adăpostul acelui vers sfinţit, în acel vers bătut cu/ pietre. în versul despre Sine Însuşi. o, Domnul meu, mult timp, cu ochii închişi, prin/ sărbătoarea cititului,/ Te-am iubit înaintea tuturor/ lucrurilor plângând."

O redimensionare a lumii, un plan de istorie proprie pe care îl divulgă convertind totul în sărbătoare, prin folosirea notaţiei revelatoare, dovedesc că poezia nu trăieşte pur şi simplu, ci trăieşte în Duh şi în Adevăr: "Ce să-mi îngrop mai întâi, sufletul sau trupul în/ acest timp. ţineam pasul cu părinţii mei. a venit/ îngerul şi a pus mâna peste capul meu. dimineaţa/ zilei de Crăciun când toată lumea se transformă/ din nou în cuvinte. când redevine consoane şi vocale./ stam cu ochii aţintiţi la buzele avvei, fiind în/ ascultare şi în tăierea voii."

Există în cartea aceasta un vizionarism care descoperă lumea împlinindu-şi vocaţia vieţii. Reperele sunt date încă de la început de Istoria Sfântă: "la liturghie în sfântă carte deschisă pe analoghion/ vedem/ fecioara pe Dumnezeu născând, îngropând".

Poetul alege adesea versuri care se impun prin lipsa unui spirit al formei, gândirea sa mulându-se pe adevăruri rostite direct, cristalizând simţiri curate, sunete pure, prelungiri ale unei stări de angajare totală: "locuiesc o casă abia ivită. viaţa mea/ sub o lumină care vorbeşte", "era un car plin cu ochi şi a trecut/ pe lângă cuvintele mele şi-am început/ să vorbesc/ despre cele văzute şi nevăzute", "de ce îngerul mă apuca de chică, de ce/ mă rostogolea prin văzduh/ ca pe un sunet de clopot".

Forma nu tiranizează, nu strâmtorează curgerea poemelor. Acestea nu acumulează ample peisaje lăuntrice, ci versurile sunt dezvăluite de fulgere luminoase, afirmând o realitate care pare a se petrece într-un orizont de hârtie, alternând de fapt sentimente clare, pline de lumină cu cele de umezeală şi de întuneric ale unui "suflet ţinând în braţe/ evangheliarul ilustrat cu anluminură".

Cartea lasă impresia unui pustiu în care poetul se (ne) hrăneşte cu mană, sensibil fiind la vocabula biblică plină de dulceaţă; este ferit de riscurile unui hieratism exagerat, prinde chiar momentul luminării pe care-l evocă într-un mod deconcertant.

Ancorarea sensibilităţii poetice în realismul haric face ca lirica lui Paul Aretzu să fie lipsită de dramatism. Moartea există, dar fie e însoţită de alinare: "nu ştiu ce mângâiere a intrat în mine/ când era să mor pe deal" , fie e doar un copil: "moartea e încă tânără, abia un copil. îşi pune capul/ pe pieptul meu. îmi aranjează gulerul/ şi şuviţele de păr/ mă port cu ea cu grijă,/ o ţin ca pe un bebeluş,/ de frică să nu o scap din braţe". Copilăria, ca vârstă a inocenţei şi a naivităţii, nu preia componenta ludică. Tonul rămâne sobru, de o solemnitate care ne asigură credibilitatea discursului poetic.

În final, notez un vers care caligrafiază o izbândă interioară: "Toţi oamenii mă iubesc." La polul opus al sartrianului "infernul sunt ceilalţi" arată măsura: adâncimea şi înălţimea "ulcioarelor pustiului", ale vaselor sacre, pline fiind ele, martore fiind ele ale chemării "fecioarei bibliotecilor".

Citind această scriere, ne-am aştepta să auzim vorbindu-ne unele cărţi, cu gurile lor de nisip. De parcă nu ne-ar fi atenţionat, într-un alt secol, până şi tânăra Parcă din poemul lui Paul Valéry, despre uscăciunea patimii: "Nici n-aşteptam să aflu-n bogatul meu deşert/ Decât o zămislire de-atari mânii şi funii:/ Adâncul lui de patimi e loc al uscăciunii,/ Oricât purced în zare şi mort de sete cern/ În mine spaţiul acestui meditativ infern…".