Cartea psalmilor

Literatura Vechiului Testament cuprinde şi cărţi scrise într-o formă poetică: Psaltirea, cartea lui Iov, cartea Proverbelor lui Solomon, Ecclesiastul, Cântarea Cântărilor şi Plângerile lui Ieremia. Genul liric este, alături de genul didactic, unul dintre genurile literare cultivate de evrei. Poezia Vechiului Testament este un strigăt al sufletului în faţa lui Dumnezeu, o expresie a mulţumirii pentru dragostea şi binefacerile Sale, un cântec de laudă.

Lipsesc din literatura biblică poezia epică şi cea dramatică, cultivate în literatura clasică greacă şi latină sau în literatura modernă a celorlalte popoare. Comentatorii biblici spun că cel mai mult s-ar putea vorbi despre o tendinţă de gen epic în cartea lui Iov şi de gen dramatic în Cântarea Cântărilor.

Pe vremea când era profesor de literatură comparată la Facultatea de Litere din Bucureşti, Zoe Dumitrescu Buşulenga introdusese Biblia în bibliografia generală. Se gândise să facă educaţie religioasă studenţilor. Le spunea astfel despre psalmi: „Poezia evreilor, chiar şi cea religioasă, este o poezie a sufletului omenesc, o expresie ontică, o expresie a fiinţei. Şi iată, cel mai mare poet al lor, David, regele David, a făcut o carte întreagă, Psalmii, iar fiul lui, Solomon, a scris Cântarea Cântărilor“. Insista asupra Psalmului 50 - Psalmul de pocăinţă -, îndemnându-i pe studenţi să sesizeze „cum se înşiră stările sufleteşti, cu ce îndemânare le pune…“. Pentru Zoe Dumitrescu Buşulenga, marea poezie era baia de frumuseţe în care se cufunda când avea nevoie să intre în altă dimensiune.

În Tâlcuire duhovnicească la psalmi, Sfântul Vasile cel Mare începe prin a sublinia faptul că Sfânta Scriptură este o carte revelată: „De aceea a fost scrisă de Duhul pentru toţi oamenii, ca fiecare să luăm din ea, ca dintr-un spital obştesc al sufletelor, tămăduirea pentru propria boală.“ Iar despre Cartea psalmilor scrie că prin ea a unit Duhul Sfânt dogmele cu plăcerea cântatului, având în vedere greutatea cu care neamul omenesc este îndreptat spre virtute. Datorită melodiei, psalmul potoleşte sălbăticia sufletului şi este mai uşor de reţinut decât poruncile apostolice sau profetice.

Astfel, spune Sfântul Vasile cel Mare, „psalmul este linişte a sufletelor, conducător al păcii; potoleşte tulburarea şi vâlvătaia gândurilor, înmoaie mânia sufletului şi înfrânează pe cel desfrânat. Psalmul leagă prietenii, uneşte pe cei de departe, împacă pe cei învrăjbiţi. Cine se mai poate socoti vrăjmaş al celui cu care a înălţat acelaşi glas spre Dumnezeu? Cântatul psalmilor aduce, deci, cel mai mare bun: dragostea.“

Voi prezenta în final Psalmul 50 - Psalmul pocăinţei - într-o tălmăcire nouă, a poetului Şerban Foarţă. Câteva cuvinte despre Cartea Psalmilor, pre stihuri retocmită acum de Şerban Foarţă (Editura Brumar, Timişoara, 2007). După cum spune traducătorul în Cuvântul înainte, această carte, în propria versiune, este un fel de compilaţie a 6-7 tălmăciri ale textului vetero-testamentar, între care: Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, 1600-1667, Liber Psalmorum din Vulgata, aparţinându-i Sfântului Hyeronymus, Poezia Vechiului Testament. Versiune revizuită după Septuaginta, redactată şi comentată de Bartolomeu Valeriu Anania. Ion Barbu îşi dorea, la bătrâneţe, Psaltirea în proză a lui Dosoftei, pentru a muri în frumuseţe.

Şerban Foarţă nu are pretenţia ca textul lui să fie unul canonic, nici unul de ordin strict filologic. Intenţia sa este una de natură poetico-literară.

Iată deci cum sună Psalmul 50 în traducerea poetului Foarţă: „Rogu-te, Doamne, să aibi milă/ şi după mare mila Ta,/ să-mi ştergi păcatul, căci mi-e silă/ de el, ce-n faţă-mi, are-a sta/ mereu, pentru că bine-l ştiu./ Nu-mi fie ruga în pustiu:/ iartă-i greşitului Tău, Doamne,/ cel care răul l-a făcut/ nainte-Ţi, şi nu l-a tăcut,/ iar judecata-Ţi să-l condamne/ pre cel ce, însă, prefăcut./ Că, -ntru păcat, am fost făcut/ de maică-mea, şi-ntru prihană,/ dar Ţie, Doamne, ţi-a plăcut/ să-mi fie adevărul hrană./ Stropit de Tine cu isop,/ am să mă curăţesc, mai alb/ decât zăpada ajungând;/ am să-mi înlătur negrul gând,/ din moarte am să mă dezgrop,/ că-n suflet, auru-mi nu-i calp./ Întoarce-Ţi faţa, Doamne-al meu,/ de la greşelile de moarte/ şi inimă curată foarte/ zideşte înlăuntrul meu…!“