Cărturarul căutător al frumuseților și adevărurilor istoriei

Când l-am întâlnit întâia oară pe tânărul Sebastian Teodorescu, am avut încredințarea că este un om al lui Dumnezeu.

A studiat la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iași, numărându-se în rândul celor care îl lăudau pe Dumnezeu, prin frumoasă cântare, într-un cor al promoției 1994-1998, condus de Adrian Țopa.

A fost de față la multe evenimente liturgice și culturale ale acelor ani. Fiind din apropierea Cetății Iașilor, cunoștea bine viața din fosta capitală a Moldovei. Era prezent nu doar la cursurile de la Facultatea de Teologie, ci și la manifestări culturale, iubind muzica, literatura și arta în general. A fost, așadar, un student cu preocupări culturale, care promitea încă din vremea aceea.

Venea des la Catedrala Mitropolitană, închinându-se cu evlavie la moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva, înainte de cursuri ori după terminarea lor, uneori la slujbe, la Vecernii și la Sfintele Liturghii.

Am auzit într-o zi că la Mănăstirea Neamț va fi săvârșită o călugărie a unui tânăr de vocație. Ziua aceea era importantă pentru istoria monahismului românesc dintr-un veac zbuciumat, pentru că în 5 decembrie 1998 părintele arhimandrit Cleopa Ilie, după o lungă și stăruitoare lucrare de zidire duhovnicească a lui însuși, a fraților dimpreună cu el, dar și a credincioșilor care l-au ascultat, s-a întors către Domnul. Era ziua călătoriei către Cer a marelui Avvă.

Nu a lipsit de la această petrecere către veșnicie a neobositului duhovnic nici fratele Sebas­tian, după cum nu au lipsit mulțimile călugărilor şi ale credincioșilor veniți să-și ia rămas-bun de la monahul care le dorea Raiul: „Mânca-v-ar Raiul, să vă mănânce...”

Aşadar, în seara zilei în care părintele Cleopa a plecat să primească răsplata pentru multa-i osteneală, la Mănăstirea Neamț, după Vecernie, Litie şi psalmii Utreniei, devenea călugăr fratele Sebastian, cu noul său nume, Paisie. Era un nume important nu doar pentru obștea de la Neamț, ci pentru întreaga istorie a monahismului ortodox. În perioada de început a Bisericii au fost călugări mari care au purtat acest nume, dar mai ales la Neamț, unde s-a nevoit în veacul al XVIII-lea starețul sfânt Paisie Velicicovschi, cel care avea să adauge o nouă strălucire acestui nume străvechi, cu profundă rezonanță filocalică.

În seara de 5 decembrie 1998, la Mănăstirea Neamț, fratele Sebastian Teodorescu a devenit monahul Paisie. Era privegherea pentru sărbătoarea Sfântului Nicolae când s-au rugat împreună părinții mănăstirii și cei veniți special la acest eveniment, ca proaspătul monah să aibă bunătatea, răbdarea, dragostea și mai ales râvna față de Dumnezeu pe care a avut-o ierarhul de la Mira Lichiei. Dimpreună cu părintele Paisie, în cadrul aceleiași slujbe, a fost tuns în monahism şi fratele Ioan Chiper, care a primit numele Ioachim.

Părintele Paisie a rămas apoi, pentru o perioadă de timp, monah între zidurile străvechii lavre, într-o chilie de pe latura de est, chiar în vecinătatea paraclisului închinat Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruință. Această chilie, străjuită de zidul bisericii, a fost locul unde a început pentru noul monah Paisie legătura sa tainică, personală, cu Dumnezeu, după cuvântul din Pateric al Avvei Alonie: „De nu va zice omul întru inima sa că eu singur și Dumnezeu suntem în lume, nu va avea odihnă”.

În perioada de noviciat la Mănăstirea Neamț, monahul Paisie Teodorescu, tânărul absolvent al Facultății de Teologie din Iași, a descoperit, pe lângă ceea ce știa, multe din tainele credinței. A cunoscut câțiva părinți bătrâni, a participat la sfintele slujbe și la vechile tradiții nemțene, s-a rugat înaintea icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, a auzit glasul mângâietor al toacei din turnul cel înalt al clopotniței și de multe ori simfonia beethoveniană a clopotelor lavrei. Cine le-a auzit vreodată pe-nserat sau altădată la miezul nopții, în vremea cântărilor de biruință ale Învierii, nu poate uita armonia lor.

În inima monahului Paisie și-au făcut loc, pentru totdeauna, aceste frumuseți, iar când a plecat de la Neamț, chemat de misiunea ascultării întru slava Stăpânului, luând cu el cele câteva cărți și mulțimea de amintiri, a rămas pentru totdeauna legat de această vatră a spiritualității moldave.

În perioada slujirii la Catedrala Mitropolitană din Iași, în Cancelaria Arhiepiscopiei și la Reședința Mitropolitană, s-a arătat întotdeauna atent, binevoitor și conștiincios. S-a străduit să fie un monah râvnitor, prezent și la slujbe, dar și la obligațiile Martei, împletind, în mod armonios, cele două laturi, neferin­du-se de una și nelăsându-se robit de cealaltă.

De aceea, într-o zi, pe umerii lui s-a așezat veșmântul preo­țesc, apoi crucea de arhimandrit. O merita cu prisosință pentru că, dintre toate, a avut la inimă mai ales virtutea răbdării și a purtării Crucii, după îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos: De voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie (Marcu 8, 34).

S-a străduit întotdeauna să așeze în structura ființei sale și alte virtuți, știința de carte, acrivia și osteneala cuvintelor scrise, devenind, asemenea altor călugări din mănăstirea de metanie, cronicar și iubitor al lucrurilor cu adevărat folositoare.

M-am întrebat, de multe ori, de unde va fi găsit părintele Paisie răbdarea și inspirația necesare pentru acest urcuș în viața monahală, și răspunsul ar putea fi acesta: cred ca s-a ostoit și se mai ostoiește din apa izvorului pe care l-a gustat atunci, în anul 1998, în lavra de la Neamț, în preajma icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, adusă de Paleologi cu șase veacuri în urmă.

Odată cu trecerea anilor, arhimandritul Paisie a devenit un cunoscător al istoriei Mănăstirii Neamț, dar și al călugărilor înaintași ai lui, plecați de la Mănăstirea Neamț și foști slujitori ai Bisericii în același loc unde se află și el din anul 2007, adică la Patriarhia Română.

Nu puțini au fost călugării de la Mănăstirea Neamț ostenitori pe Dealul Mitropoliei din Bucu­rești, unii dintre ei aduși de Patriarhul Nicodim, alții de Patriarhii Justinian, Justin, Teoctist și Daniel.

În puținul răgaz pe care îl are, părintele Paisie se așază la masa de scris. A găsit documente pre­ți­oase despre istoria Catedralei Patriarhale și a Reședinței Patriarhale, de care s-a legat sufle­tește, așa cum îi stă bine unui căr­turar care iubește locul în care a fost așezat.

Această dragoste a lui a izvodit o valoroasă lucrare, susținută mai întâi ca teză de doctorat și apoi tipărită, ca istorie a Reșe­dinței Patriarhale din București, istorie prea puțin cunoscută în mediile academice și chiar eclesiale. Grație unei pilduitoare cercetări, lucrarea este accesibilă acum multora dintre cei care iubesc Istoria Bisericii Ortodoxe Române.

A mai învățat părintele Paisie să se ascundă sub mantia smereniei și a discreției, nevorbind despre sine și dorind să primească răsplată de la Bunul Dumnezeu. Doresc să poarte mereu această mantie strălucitoare, întotdeauna cu bucuria Stăpânului din Ceruri.