Biografii greci relatează în scrierile lor unele amintiri despre monahii români mai puțin cunoscuți de conaționalii lor, care au trăit în a doua jumătate a secolului XX, în special în timpul regimului
14 Noi, 2024
Căruţa cu cărţi
O poveste pe care o ştiu de mult, care pare că i-ar aparţine lui Ion Creangă, dar nu sunt tocmai sigur că el ar fi autorul, în ciuda caracterului hâtru, ne pune serios pe gânduri şi nu ne putem dezlipi cu prea mare uşurinţă de înţelesurile ascunse. Despre ce este vorba? Cică, odată demult, dar ca în basme ne aflăm in illo tempore, necuratul se ţinea scai de Dumnezeu şi-l ruga să-i dea oamenii pe mână. Cel de Sus se împotrivea unei asemenea dorinţe mârşave, dar îl iscodea pe Scaraoţchi pentru a afla de ce ţine el musai să-i fie îndeplinită rugămintea. La care dracul spune pur şi simplu că oamenii sunt tare proşti şi de aceea nu mai merită grija Domnului. Adu-mi atunci o dovadă a prostiei lor, pretinde Dumnezeu, şi dacă e aşa cum spui, promit să fac tot ce-mi ceri. Atunci drăcuşorul nostru, deşi credem că e diavol în toată legea, fuge repede pe pământ şi îl găseşte pe unul Gutenberg despre care ştim din istoria civilizaţiei ce a făcut pentru binele nostru. Nu stă pe gânduri şi încarcă într-o căruţă tot ce tiparul inventat de neamţul laborios produsese până în acel moment. Pe post de vizitiu mână căruţa până la cer, spre iatacul Domnului. Acesta, văzându-l pe necurat deghizat astfel, rămâne cu gura căscată şi-l întreabă ce transportă. La care dracul, fără să se jeneze, îi spune: ce mi-ai cerut, Doamne! Dovada prostiei oamenilor! Atunci, se zice în povestea noastră, Domnul i-ar fi dat dracului omenirea pe mână. Acesta, din cale afară de fericit, s-a întors pe pământ pentru a-şi lua în primire noile atribuţii. Dar grăbit, a uitat căruţa cu cărţi în cer. Dumnezeu a strigat după el: dar cu astea ce faci? Mi le laşi mie? Şi atunci, tot cum spune istoria, ar fi împins ditamai încărcătura care s-a întors printre noi, oamenii. Ce să înţelegem de aici? Că o carte este şi ceva bun şi ceva rău. Că iniţial am avut o cultură orală - iar poporul român se poate mândri cu aşa ceva din plin -, iar după aceea a urmat cultura scrisă, ca un remediu pentru că oamenii începuseră să uite şi de aceea aveau nevoie să pună pe un suport ceea ce altfel le-ar fi fugit din minte. Pe urmă, această fixare s-a numit imprimare, şi aşa au luat naştere imprimeriile până la epoca tiparului despotic. Dacă epoca modernă din istoria umanităţii este caracterizată de mari fărădelegi, războaie, măceluri, genocid, aceasta poate fi consecinţa faptului că diavolul a pus, ca-n poveste, stăpânire pe noi. Dar nu e mai puţin adevărat că o carte este ceva sfânt şi, altfel spus, ceea ce dracul a vrut să arate ca dovadă a prostiei omeneşti, privit din unghiul dumnezeirii este şi dovada inteligenţei noastre. Poate impulsul Domnului de-a împinge din nou în lume căruţa cu cărţi a reprezentat tocmai pecetea de sfinţenie pe care fiecare carte o poartă şi prin care noi, cititorii, ne facem mai buni. Povestea lui Creangă sau a altuia cu geniul său poate fi citită în mai multe feluri şi de aceea spuneam că foarte greu ne putem despărţi de înţelesurile ei.
Cartea, fără îndoială, în ultimă şi supremă instanţă, este inspirată de Domnul, dar căile prin care materia ei se structurează arată o iscusinţă în care de multe ori cel necurat îşi vâră coada. Mai presus de lectură este rugăciunea. În istoria sihăstriilor noastre sunt numeroşi sfinţi analfabeţi, care păstrau în inimă cuvântul Domnului şi nu aveau nevoie de cuvintele imprimate. Dar ceea ce înseamnă educaţie şi univers cultural este de neconceput în absenţa cărţilor. Există, fireşte, cartea şi cărţile. Oamenii laici de cultură se tem de ceea ce ei numesc "omul unei singure cărţi". Credincioşii ştiu însă că drumul spre o singură carte este cel mai important şi degeaba rătăceşti în delta tipăriturilor de tot felul dacă nu descoperi până la urmă firul călăuzitor. Oricum ar fi, povestea noastră are un tâlc graţie căruia măcar ceva tot înţelegem: nu citim de pomană.
.jpg)
