Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Casa noastră

Casa noastră

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Grigore Ilisei - 06 Ian, 2021

Am umblat zilele acestea prin mapele mele cu manuscrise. Dat-am peste un text scris în 1992, care-şi păstrează însă intactă actualitatea. De asta m-am hotărât să-l încredinţez acum tiparului. Iată notaţiile de atunci. 

Am petrecut mai multe zile alături de un grup de prieteni din Belgia, mai precis spus din Flandra, regiunea Kortrijk. Flamanzi prin urmare. Deşi mai de la nord, vorbitori de neerlandeză, acel mixtum compositum de germană şi de engleză, ce este şi limba olandezilor, flamanzii au o căldură sufletească ţinând mai degrabă de ţinuturi meridionale şi un apetit al conversaţiei, străin, de asemenea, nordicilor. Seriozitatea şi hărnicia sunt, totodată, trăsături constitutive ale personalităţii lor. Făpturi cărora nimic din ceea ce-i omenesc nu le este străin. Muncesc când e cazul pe rupte, cum se zice pe la noi, dar nu-s nici cei din urmă la plăcerile vieţii. Se pricep de minune să-şi trăiască, şi încă admirabil, clipa, clipa cea repede, să nu se lepede. Sunt şi oameni generoşi, însă nu risipitori, dispuşi întotdeauna să ajute pe cineva aflat în nevoie, în suferinţă. Aceşti flamanzi de pe valea Lisei, din patria de odinioară a inului, au iniţiat în şapte comune din regiunea Kortrijk un Comitet de ajutorare a României. Au trimis în ţară, în judeţele Iaşi şi Neamţ, mai multe transporturi umanitare.

Membrii Comitetului şi câțiva dintre prietenii lor au dorit să cunoască România, să-i vadă la ochi pe cei cărora le­-au întins o mână de ajutor. Cu toate că n-au mărturisit-o de la început, unii dintre ei au venit cu inima strânsă, cu reticenţe de înţeles şi de neînţeles în acelaşi timp. Călătoria celor 19 flamanzi a cuprins Bucureşti, Valea Prahovei, Iaşi, mănăstirile nestemate ale Bucovinei, Muzeul „Ion Irimescu” de la Fălticeni, chinoviile Neamţului, Valea Bistriţei, lacul de acumulare Bicaz, Staţiunea salmonicolă Potoci, Durăul, Piatra ­Neamţ. În Iaşi oaspeţii din Flandra au fost găzduiţi, cum ştiu să o facă moldovenii, în casele unor concitadini de-ai noştri.

În seara de adio, mărturisindu-şi încântarea pentru tot ceea ce au văzut în România, doamna Erna, vorbind în numele întregului grup, a încheiat spunând: „Înainte de a veni în România, minunata dumneavoastră ţară reprezenta pentru mulţi dintre noi un semn de întrebare. Unul transformat în simţământ de prietenie şi admiraţie, ceea ce nu înseamnă nici pe departe că lucrurile merg perfect aici”.

Un semn de interogaţie a devenit pentru un grup de flamanzi, după o scurtă şedere la noi, unul de admiraţie. Va trebui, cred, să poftim cât mai des oameni din alte părţi ale lumii în casa noastră primitoare, să o grijim ca să arate cât mai bine, să punem în valoare destulele sale daruri. Şi mai ales să avem puterea, trecând peste nu puţinele amărăciuni, a vedea şi ceea ce este bun şi merită a fi înfăţişat şi altora.

Timpul a trecut năvalnic de când am așternut aceste însemnări. Semnele de întrebare, chiar de s-au mai risipit, n-au dispărut cu totul. Ceea este de preţ în casa noastră nu poate fi arătat întotdeauna aşa cum ar merita. Casa nu-i grijită cum s-ar cuveni. Drumurile sunt cum sunt, serviciile aşijderea. Nestematele noastre nu-s scoase la lumină spre desfătarea lumii şi binefacerea noastră. Ceva s-a schimbat, totuşi, în bine în timpul scurs de când făceam notaţiile de mai sus. Din păcate, nu esenţialul. Şi timpul, vorba lui Marin Preda, nu prea mai are răbdare.­