Cât valorează o diplomă?

Un examen are menirea nu numai de a arăta ceea ce subiectul ştie sau poate să facă, ci şi de a certifica un mod de a fi, a acredita un mănunchi de competenţe presupus de o profesie, de un statut. De regulă, la sfârşitul unei etape de formare (un liceu, o facultate) survine o probă de verificare pentru a atesta dacă ceea ce trebuia ştiut este ştiut, dacă subiectul este capabil să facă ceea ce trebuie să facă. După această probă (uneori destul de complexă, focalizată în jurul unor competenţe), cel care iese din sistem obţine o diplomă convertibilă direct într-un statut socio-profesional şi material.

Diploma funcţionează ca un bilet de „bună purtare“, ca o „scrisoare de recomandare“ ce îl propulsează prin ea însăşi pe candidat să obţină un post, să acceadă la o anumită poziţie. Este un determinant favorizant pentru ceea ce va urma. Diploma este un instrument de recunoaştere a unor calităţi fără ca acestea să mai fie revelate la intrarea în noul sistem (socio-economic). Cine posedă o diplomă „grea“ are toate şansele să obţină o slujbă pe măsură. Una e să pozezi o diplomă de licenţă obţinută la o universitate oarecare din România, alta e să te prezinţi undeva cu o diplomă obţinută la Oxford sau Cambridge. Se-nţelege, aşadar, interesul unora de a urma nişte studii bine cotate (de vreme, de tradiţie, de mai ştiu eu cine).

Prin diplomă, se distribuie fiecăruia un statut şi un merit. Ea presupune ceva static şi definitiv şi, de aceea, e artificială, problematică. E ca şi cum o persoană ar fi „condamnată“ să fie ceea ce îi stă scris pe frunte (a se citi, pe certificat!). Or, e lucru ştiut că una poate cuprinde certificatul şi de alta este în stare subiectul ce îl posedă. Acum şi, mai ales, în perspectivă. Valoarea unui certificat nu este dată întru totul de la început, ci se poate contura şi în perspectivă (nemaivorbind de faptul că un certificat poate impune sau atrage o realitate clamată, întâi de toate, prin ceea ce el anunţă!). Totuşi, lumea noastră a acreditat aşa ceva din nevoia de a asigura o formalizare în ceea ce priveşte repartizarea statutelor şi a meritelor fiecăruia. Diploma a distrus şi a înlocuit vechile privilegii moştenite ereditar sau prin cutume socio-culturale. Principiul meritocraţiei, susţinut de diplome, s-a generalizat în perioada modernă. Nu ne mai miră deloc faptul că cine astăzi are carte, are parte!

Dacă în ceea ce priveşte competenţele domestice subzistă o sumedenie de criterii şi de sisteme de referinţe (când este cazul să se ateste cât de buni, omenoşi, sociabili, gospodari, atractivi sau iubăreţi suntem), atunci când este vorba de practici general recunoscute apar criterii de clasificare obiective şi proceduri codificate ce garantează o corectitudine a descripţiilor şi a ierarhiilor. Când e vorba de o competenţă în domeniul informaticii, de pildă, ni se pun la dispoziţie seturi de indicatori care iau în calcul abilităţi şi competenţe „milimetrice“. Aşişderea, când se vizează meseria de inginer, medic, cadru didactic. Dar când e vorba de a „măsura“ cât de bine ştim să facem un grătar, survin criterii multiple, eterogene, ambigui, nuanţate, făcându-se loc unui evantai evaluativ în care încap nenumărate variante culinare.

Se pare că şi în domeniul educaţional se resimte nevoia introducerii unor criterii plurale, laxe de evidenţiere şi recunoaştere a competenţelor. Se poate vorbi de o pluralizare a criteriilor de excelenţă şi a forurilor sau procedurilor de recunoaştere a acestora. Nu numai un parcurs şcolar formalizat poate aduce competenţe specifice unei persoane. Se pot întrezări şi parcursuri alternative (formarea la locul de muncă, învăţarea experenţială etc.) cu aceeaşi demnitate formativă ca şi stagiile general recunoscute. E foarte posibil ca evaluarea tradiţională, în ceea ce priveşte certificarea, să fie depăşită. În fond, se ştie că secole de istorie a omenirii nu au beneficiat de aşa ceva. Foarte multe nume sonore nu au primit girul academiilor, nu au beneficiat de titluri sau alte statute revendicate de vremuri. Ceea ce rămâne ca problemă este convertibilitatea criteriilor şi decantarea unor proceduri prin care să se realizeze diferitele echivalări dintre competenţe generate de anumite cadraje procesuale, foarte diferite prin amploare, statut socio-cultural, finalităţi, funcţionalitate, dinamică.

Aici este o problemă nu numai de pedagogie, ci şi de ideologie sau sociologie, fiecare comunitate structurându-şi o legislaţie şi norme aferente de recunoaştere a unor rute de formare funcţie de constrângerile economice, demografice şi politice corespunzătoare. De regulă, acredităm şi certificăm ceea ce avem realmente nevoie la un moment dat. Ce cere societatea de la unii sau alţii şi ce putem noi mai bun să oferim.