Catedrala din vedenia ciobanului Bucur

Ochiul lăuntric al bătrânului cioban credincios nu s-a mai putut dezlipi de contemplarea icoanei catedralei din vedenie şi vis. Cu mâna tremurândă luă o piatră din albia râului şi scrise pe crucea de lemn: Biserica Ciobanului Bucur - piatra de început a Catedralei Mântuirii Neamului."

La cumpăna a două veacuri ascunse în negura vremii, într-o primăvară tainică, cerul îşi scutura stelele peste valurile unui râu pierdut undeva în Codrii Vlăsiei. Pe malul drept al râului, lângă o salcie pletoasă, o umbră stătea îngenuncheată. Luna, candela icoanei nopţii, emoţionată de rugăciunea de pe malul râului, şi-a îndreptat razele către umbra îngenuncheată. Împreună cu luna, întreaga natură contempla tabloul mirific al umbrei aplecate în faţa unei cruci de lemn.

La auzul rugăciunii, aripile vântului se frânseră printre crengile copacilor, iar valurile râului îşi încetaseră jocul feeric cu stelele… pentru a privi umbra luminată de razele lunii. La auzul cuvântului "Amin", întreaga natură s-a cutremurat de dor şi de visare…

Umbra s-a ridicat şi cu un gest sfios a sărutat crucea de lemn, iar apoi s-a îndreptat spre oile sale. Ca un păstor bun, şi-a privit lung mioarele şi le-a binecuvântat somnul dulce al nopţii.

Obosit, ciobanul se aşeză sub o salcie, se înveli cu cojocul său şi, punându-şi capul pe desagă, adormi… şi se lăsă pierdut în lumea tainică a somnului şi a visării…

Luna continuă să vegheze umbra ce o fermecase cu rugăciunea desăvârşită, care ajunsese până la cer. Întreg universul era contemplat în razele lunii, care luminau somnul ciobanului şi crucea lui de lemn.

La miezul nopţii, deodată cu sunetul de toacă, de priveghere al bătrânei mănăstiri de lemn din Codrii Vlăsiei, păstorul deschise ochii şi rămase cutremurat de uimire când văzu cum din înaltul cerului se coborau şase călugări, îmbrăcaţi în alb, care purtau pe umerii lor o biserică preafrumoasă. Călugării coborâră biserica pe pământ - acolo, pe malul drept al râului. Văzu apoi mulţimi nenumărate de oameni care intrau în sfânta biserică ca nişte oi rătăcitoare, care în sfârşit găsiseră drumul spre casă… Ciobanul nostru se alătură şi el mulţimii credincioşilor… şi cu paşi hotărâţi înaintă spre biserica cea minunată… Ajuns la uşa acesteia, văzu că deasupra intrării scria cu litere de aur: "CATEDRALA MÂNTUIRII NEAMULUI". La citirea acelor cuvinte, ciobanul s-a cutremurat… şi s-a simţit cuprins de o fericire tainică şi o bucurie negrăită: acele cuvinte i-au luminat sufletul… toată viaţa fusese în căutarea lor... zi de zi umbla cu turma lui în aflarea acelor cuvinte providenţiale… iar acum le contempla scrise... Cuprins de un fior sfânt, ciobanul îngenunche, inima i se cutremură şi ochii i se umplură de lacrimi. Fiecare lacrimă ce cădea se regăsea în fiecare sunet şi bătaie de toacă a mănăstirii, iar fiecare sunet de toacă se regăsea în fiecare suspin al ciobanului, care nu îndrăznea să intre pe uşa catedralei. Prăbuşit la pământ, ciobanul fu ridicat de îngerul lui păzitor, care îl purtă pe braţe înăuntrul sfintei catedrale ce era cuprinsă de lumină şi har.

Bătrânul cioban Bucur deschise ochii şi, pe fundalul rugăciunii cântate de sunetul de toacă, şi-a îndreptat paşii tremurânzi spre râu. În oglinda râului, dincolo de jocul stelelor cu razelele lunii, văzu imaginea catedralei din vis, înconjurată şi străjuită de vestita cetate a Bucureştilor…. Ciobanul căzu în genunchi şi îi mulţumi lui Dumnezeu pentru descoperirea minunată primită. Stelele picurau prin norii uşori stropi de lumină de ploaie, ca un plâns de bucurie al cetăţii, al ţării şi al ciobanului.

După somnul odihnitor şi binecuvântat se trezi mângâiat de primele raze ale soarelui din acea dimineaţă a acelei zile de sărbătoare a Înălţării Domnului - hramul catedralei ce se va ridica peste veacuri, în chiar zilele noastre.

Ochiul lăuntric al bătrânului cioban credincios nu s-a mai putut dezlipi de contemplarea icoanei catedralei din vedenie şi vis. Cu mâna tremurândă luă o piatră din albia râului şi scrise pe crucea de lemn: Biserica Ciobanului Bucur - piatra de început a Catedralei Mântuirii Neamului. Cuvintele inscripţionate pe cruce au prins viaţă şi s-au revărsat peste valurile râului şi au şoptit întregii naturi că aici, în Codrii Vlăsiei - într-o zi, o catedrală preafrumoasă va fi ridicată, şi aici îşi vor găsi şi afla mântuirea generaţii de fii ai neamului nostru românesc "creştinesc şi de Hristos iubitor".

Apele curate de odinioară ale Dâmboviţei mi-au şoptit şi mie în aceste zile taina catedralei din vedenia ciobanului Bucur, în pridvorul bisericii care îi poartă numele. O adiere uşoară mi-a spus o poveste despre un cioban, despre un vis şi o catedrală… Cuprinsă de o bucurie tainică, mi-am întors privirea spre crucea de lemn şi i-am mulţumit Mântuitorului Iisus Hristos: Mă BUCUR că EŞTI cu noi astăzi şi aici şi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.

Amin!