Caut un om!

Una dintre apoftegmele stranii de la avva Sisoe este următoarea: „Spuneau despre avva Sisoe că, odată, stând în chilie a strigat cu glas mare: O, nenorocire! Ucenicul său îl întreabă: Ce-i cu tine, părinte? Bătrânul îi zice: Caut un om cu care să vorbesc și nu-l găsesc”.

Dificultatea  interpretării acestei povestiri vine din faptul că tonalitatea ei e diferită de a celorlalte, că nu avem detalii suficiente și un context care să ne limpezească intențiile avvei Sisoe. În plus, avem aici o stranie similitudine cu o imagine celebră din filosofia antică. În „Viețile și doctrinele filosofilor”, Diogene Laertios scrie despre Diogene Cinicul, filosoful din Sinope, că a aprins o lampă ziua în amiaza mare și a început să umble încoace și încolo zicând: „Caut un om”. 

Între cele două istorisiri există asemănări formale și deosebiri de fond, care se nasc din felul foarte diferit de a fi al celor doi. Diogene își petrece viața în centrul soci­e­tății, fiind totuși un marginal, pentru că refuză convențiile obișnuite; cri­tică în permanență contemporanii săi pe care îi vede prizonierii unor false nevoi și obișnuințe. Despre el istoria a păstrat mai puțin o doctrină, cât o serie de anecdote, între care unele similare apoftegmelor Patericului. Totuși, dife­rența cea mai mare între Diogene și Sisoe este atitudinea sau duhul cu care se poziționează în lume. Diogene este ironic, arogant, provocator. Pe Sisoe îl vedem în numeroase rânduri purtând gândul specific smereniei abisale și văzându-se pe sine mai prejos decât toată făptura. 

Puse una lângă alta, cele două povestiri ne arată doi oameni singuri, care au ales un asemenea mod de viață, dar care își trăiesc singurătatea diferit. Iar diferența cea mai mare între ei este dată de compasiune. Avva Sisoe caută un om cu care să vorbească fiind în pustie, în vreme ce Diogene se plimbă demonstrativ cu un felinar prin piață, în mijlocul oamenilor, strigând „caut un om”. Pentru el, nici unul din cei cu care se întâl­nește nu este om într-o măsură suficientă. Bătrânul Sisoe, prin exclamația sa, afirmă nevoia fundamental umană de comuniune, de legături umane întemeiate pe dialog. Iar nevoia aceasta nu dispare nici la cei care în rugăciune poartă lumea întreagă în inima lor. 

Dacă Diogene critică oamenii pentru că nu trăiesc la înălțimea posibilităților lor, că nu își împlinesc umanitatea, Sisoe, în schimb, subliniază nevoia pe care oamenii o au unii de ceilalți.