Căutarea şi regăsirea urmelor

Călătoresc de la Curtea de Argeş spre Muscel voind să ajung la Capul Piscului, cuibul în care am fost adăpostiţi cu toată căldura inimii de oameni de omenie, eu, cu mama Georgeta şi cu Saveta, sora cea mică a tatălui meu, din sfârşitul lui martie 1944 până-n aprilie 1945, în refugiul impus de autorităţi, la porunca cărora a trebuit să luăm calea bejeniei, fugind de urgia frontului ajuns pe meleagurile judeţului Baia, la Mălini. În două din satele comunei de pe valea Moldovei, la Poiana Mărului şi Văleni, tatăl meu, preotul Ilie, era păstorul unei bine credincioase turme de creştini ortodocşi. Umblasem de multe ori cu gândul înspre Capul Piscului, reconstituisem cu închipuirea adeseori acel itinerar aşa cum mi-l descriseseră părinţii, dar abia după 70 de ani şi câteva luni mă învredniceam să pornesc în căutarea urmelor, deşi eram convins că n-aveam să le regăsesc decât în duh.

Traseul pe care-l străbat cu automobilul meu, marca Peugeot, nu-i defel cel parcurs în acea dramatică primăvară a anului 1944. Atunci am mers la Câmpulung Muscel cu trenul, în vagoane de marfă. Eram doar de câteva luni şi mama şi mătuşa mea şi-au primejduit propria existenţă să ocrotească plăpândul fir de viaţă al pruncului. Uscau pelincile pe propriile trupuri care, ca printr-o binecuvântare dumnezeiască, căpătau în asemenea momente dogoare de cuptor. Din gara Câmpulungului ne-a luat cu o căruţă, cu micul nostru calabalâc, şi ne-a dus la Capul Piscului bunul părinte paroh al aşezării, Alexandru Dragomirescu. Acolo toate s-au rânduit în albia cea primitoare. Mama mea şi tata, cel care a făcut în acel an o navetă între Văleni şi Capul Piscului, pentru că nu voise să-şi părăsească credincioşii şi biserica din Poiana Mărului, cea abia târnosită de Mitropolitul Irineu Mihălcescu la vreme de război, păstrau despre gazdele noastre amintirea unui tărâm edenic. În casa părintelui Alexandru Dragomirescu, ai mei s-au simţit ca acasă la dânşii. Aşa fuseseră, de altfel, trataţi cei mai mulţi dintre refugiaţii din Moldova în locurile unde pribegiseră în Muntenia, Oltenia sau Banat. Aceşti semeni ai noştri le-au dat cu generozitate celor trimişi pe drumuri de cumplita conflagraţie tot ce era de trebuinţă, alinându-le durerea dezrădăcinării. Părintele Alexandru Dragomirescu, figură legendară a satului său, reprezenta însăşi expresia milostivirii şi devoţiunii pentru binele obştesc. Fusese hirotonit ca preot la Capul Piscului în 1904 şi reuşise ca în 1917 să încheie zidirea unei falnice biserici din zid, una din cele mai impunătoare din ţinut la acel timp. Dăruise el însuşi locul de întemeiere şi împlinise lucrarea şi graţie daniilor obţinute de la cei cu dare de mână, dar şi cu munca braţelor şi bănuţul poporanilor lui. A împodobit locaşul cu pictură aleasă, realizată de unul dintre meşterii locului, Ion Dogărescu din Rucăr.

Construcţia unei biserici semeţe nu a fost defel urmarea unui orgoliu, ci se înscria firesc într-un program de emancipare a acestei localităţi umile, la început sălaş al clăcaşilor Mănăstirii Aninoasa. Oamenii luminaţi ai locului, precum părintele Alexandru Dragomirescu, învăţătorul Nicolae Gh. Soare, ori iluştri fii ai satului, neuitători ai vetrei, aidoma doctorului Nichita Dragomirescu, îl puneau în operă râvnitor şi statornic. În 1923 s-a construit o şcoală la Capul Piscului, iar în 1930 s-a reorganizat pe baze noi, temeinice, Căminul cultural, transformat într-un fertil focar cultural sub conducerea timp de 24 de ani a învăţătorului Nicolae Gh. Soare. Cărturarii mai-nainte pomeniţi au fost cei care au consemnat într-o monografie de ţinută faptele cele mai de seamă din istoria satului, cultivând mândria pentru apartenenţa la toposul muscelean. Grija acestor spirite tutelare s-a îndreptat şi către viaţa economică, promovând noul în îndeletnicirea lucrării pământului şi înlesnind accesul la credite avantajoase. Pomicultura cu osebire era cea mai mănoasă preocupare, mai ales cultivarea prunului, ale cărui roade erau valorificate în cele 14 poverne din Capul Piscului, unde se producea delicioasa ţuică renumită în toată cuprinderea Muscelului. Prin strădaniile roditoare şi smerite ale acestor veritabili apostoli ai lumii rurale româneşti, satul Capul Piscului, pe atunci comună, a reuşit să iasă la lumina bunăstării şi a bunei tocmiri a vieţii. Părintelui Alexandru Dragomirescu i se dusese faima pentru faptele cele de folos obştii în toate cele patru zări ale ţinutului. A fost răsplătit cu rangul de iconom stavrofor şi ales să prezideze Cercul pastoral. La casa în care locuia, înălţată după planurile sale, cu înfăţişarea sa de conac, poarta rămânea totdeauna deschisă pentru cei aflaţi în nevoie, fie materială, fie sufletească. Am fost acolo, potrivit aducerii aminte recunoscătoare a părinţilor mei, proteguiţi cu iubire paternă, ceea ce a mângâiat condiţia noastră de pribegi. Întorşi acasă, oriunde ne-am aflat în peregrinările preoţeşti ale tatălui meu, Capul Piscului, oamenii lui, părintele Alexandru Dragomirescu şi minunata lui familie trăiau aievea în gândurile părinţilor, în viaţa noastră de zi cu zi. Am păstrat la rându-mi ca pe o comoară aceste scumpe amintiri. Fac parte din sufletul nostru şi vor dispărea odată cu noi.

Simţămintele acestea m-au dus într-un târziu pe drumurile memoriei. Încolăcesc cu automobilul meu dealurile subcarpatice şi gonesc nerăbdător pe drumul ce se răsuceşte printre înălţimi ce parcă ating cerul, ori scoboară în văi ca din măruntaiele pământului. Mi se pare că rătăcesc într-un vis şi tărâmul dorit se îndepărtează ca o Fata Morgana. Trag cu ochiul spre tovarăşa mea de drum, doamna Ecaterina, şi mă întreb dacă nu cumva se minunează ce căutăm pe aceste încurcate cărări. În mintea mea se împletesc două drumuri, cel din urmă cu peste 70 de ani, bătut în neştirea vârstei, şi acesta de acum, care parcă nu duce nicăieri. Indicatorul spre Capul Piscului nu mai apare, nici nu avea cum, pentru că nu exista, şi abia într-un târziu, dumirit de nişte trecători, regăsim calea dreaptă. Suntem nevoiţi să ne întoarcem din apropierea Câmpulungului Muscel şi aşa, prin jocul destinului, intrăm în Capul Piscului venind din direcţia în care am călătorit şi la sfârşitul lui martie 1944. Planurile se întrepătrund şi se suprapun chiar. Mă chinui să-mi aduc aminte măcar o frântură din ceea ce a fost atunci, dar sipetul e gol. Mă scot din încurcătură poveştile auzite de la părinţi. Odată intrat adânc pe uliţa satului, dau de biserică, de inima aşezării. O găsesc monumentală, cum o ştiam din spusele mamei şi tatei şi din ima­ginile monografiei, cartea cu dedicaţia părintelui Dragomirescu, păstrată ca un lucru de preţ în biblioteca noastră. Pe partea cealaltă a drumului se iţeşte ca o nălucire de acaret boieresc casa preotului, îmbrăţişată de o largă şi pitorească grădină. Dar bag repede de seamă că peste acoperişul şi trupul cel zvelt al zidirii s-a lăsat umbra pustiei. Urmaşii părintelui au vândut-o unor străini şi casa a rămas acum tristă şi golaşă. Mai mult, într-o aripă o striveşte o uriaşă pensiune, „Piscul soarelui”, altfel arătoasă, construită, cum mi se va spune, de descendenţii învăţătorului Soare. La biserică suntem aşteptaţi şi întâmpinaţi cald de parohul satului, navetist, din păcate. Sfinţia sa ne face cunoscute strădaniile sale de a primeni şi înnobila locaşul, cercând să-i sporească frumuseţea. E mâhnit că satul nu mai e cel de odinioară, că mulţi dintre parohienii săi au luat calea străinătăţii şi biserica nu mai e plină ca altădată.

Popasul nostru nu-i lung. Urmele pe care le-am căutat nu-s de găsit decât în memoria afectivă, acolo unde se păstrează ca un tezaur. Cele văzute şi cele de demult, ştiute din spusele părinteşti, se întreţes şi plăsmuirea ia chip şi răsună înlăuntrul fiinţial. Regăsim în felul acesta ceea ce a fost cândva şi desluşim, totodată, tâlcuri de însemnătate pentru ziua de azi şi cea de mâine. Ni se tălmăceşte cu limpezime că într-o vreme furtunatică precum aceea în care am pribegit pe meleaguri muscelene, solidaritatea comunităţii este cea care a salvat sufletele azvârlite în răscrucea unor timpuri meştere. Ne este tot la fel de clar şi după această căutare şi regăsire a urmelor că avem nevoie ca aerul de respirat să reconstruim ceea ce s-a destructurat de bune decenii, unitatea de simţire şi făptuire a comunităţii, singura cale de urmat în redobândirea identităţii, a alterităţii ca parte a unei Europe policrome. Să pornim aşadar în căutarea şi regăsirea urmelor întru durarea viitorului. Ceea ce modest am încercat a făptui şi noi călătorind pe drumeagurile memoriei, la Capul Piscului, în ţinutul Muscelului, unde într-un ceas de cumpănă, în anii aprigi ai războiului, ne-am înfruptat din pilda bunătăţii omeneşti, cea a iubirii aproapelui.