Cauzele și efectele fricii cotidiene

Socotesc că toți sunt de acord că principalul capitol din viața unui creștin, precum și al oricărui om rațional, este strădania, de multe ori ostenitoare, de a gândi și de a făptui binele. Însă practicarea binelui nu este un act nici simplu, nici ușor, din pricina unor variate piedici care se opun acestuia, încercând să-l împiedice cu totul sau să-l facă să se producă într-o măsură neînsemnată. Dar ce se poate opune realizării binelui cu atâta putere, încât, cu toate că avem cunoștință de faptul că binele este scopul vieții noastre, să ne poată deturna de la urmărirea și împlinirea lucrului bun? Sfinții Părinți în analizele lor duhovnicești enumeră mai mulți factori care contribuie la această ratare a binelui: lenea, neștiința, uitarea, nepăsarea, vreo oarecare patimă, lipsa de voință, frica etc. Să ne ocupăm, dar, acum puțin de frică.

Este foarte la îndemână să observăm că viața noastră cotidiană se desfășoară într-o mare măsură sub imperiul fricii, al înfricoșării induse și de multe ori chiar autoinduse. Această frică poate fi uneori definită atunci când ne temem de ceva concret, iar alteori capătă un caracter nedefinit atunci când sentimentul de teamă persistă și se generalizează, în virtutea unei frici fără un obiect bine determinat. Așa putem înțelege, de pildă, banala deja și atotprezenta grabă zilnică sau grija perpetuă pentru fiecare amănunt material al vieții terestre, care au drept substrat mai adânc frica. Acea frică de a nu întârzia la locul de muncă, de a nu rămâne blocat în trafic sau în lift, frica de a nu rata o întâlnire care altfel îți va da tot programul peste cap etc. Această frică nedefinită poate să devină o permanentă stare de teamă că nu ajungem „undeva” sau că ratăm „ceva”, fără să știm ce anume. Anxietatea, angoasa, depresia, complexele patologice sunt în fapt efecte și manifestări vizibile ale fricii care-l face pe om să se teamă de lume, de evenimentele neprevăzute, de viitorul său și al copiilor săi, de o posibilă boală și, în ultimă instanță, de moarte. Aceste temeri determină persoana să nu mai lucreze binele, întrucât frica produce în suflet două efecte majore: paralizia și mișcarea haotică, în diferite grade analog cu persoana în cauză.

Dar poate că cineva ar opina că frica e ceva ce ține de fire, că este propriu omului să se teamă. Desigur că frica este un sentiment firesc, doar că în cele mai multe cazuri ea este greșit orientată, ceea ce o face să devină nefirească sau, mai exact, să lucreze nefiresc. De aceea, Părinții Bisericii au transmis că omul ar trebui să se teamă de două lucruri: de Dumnezeu și de săvârșirea păcatului. De Dumnezeu, ca în acest fel să primească de la El înțelepciunea (cf. Pildele 1, 7), iar de păcat, ca să nu se despartă de dragostea lui Dumnezeu și prin părăsirea Lui să-și atragă pedepse vremelnice și veșnice. Prin urmare, toată frica greșit orientată din viața omului îl face să piardă înțelepciunea ce vine de sus și să trăiască sub necontenita teroare a cotidianului și să gândească în fel și chip cum să scape din primejdiile reale sau imaginare pe care i le pregătește societatea, ca în acest fel să-și conserve existența efemeră. Or, tocmai această stare de frică prin care omul abordează viața îl face ineficient în lucrarea binelui, chiar dacă uneori izbutește să fie eficient în lucrurile materiale ale lumii.

Sfântul Ioan Gură de Aur, spre pildă, are o opinie contrară atitudinii înstăpânite în societatea modernă și învață că de nici unul dintre lucrurile lumii nu trebuie să ne temem, chiar dacă ne aduce și vreo pagubă, nici de moarte, „întrucât este un lucru firesc” și nu ne poate vătăma sufletul și libertatea, ci numai de păcat, pentru că, fiind din voia noastră liberă, „păcatul aduce osânda”. Iată că, în câteva cuvinte simple, Sfântul Ioan indică cum anume să scăpăm noi, cei de astăzi, de teroarea grabei și a temerii cotidiene al cărei substrat este o frică greșit orientată. Doar în acest fel vom scăpa de neplăcutele efecte psihologice ale acestei frici. Dar nu numai atât, ci și de pedepsele ce vor urma după sfârșitul acestei vieți, întrucât frica nefirească devine păcat. Doar așa înțelegem osândirea celor fricoși, pe care cartea Apocalipsei - atenție! - îi prezintă ca pe cei dintâi între păcătoși: „Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua” (21, 8).