Ce-am avut și ce-am pierdut

La 34 de ani de când unii români, în special tineri, și-au pierdut viața ca să ieșim din coșmarul comunist, e suficient să postezi o fotografie cu cozile ceaușiste sau cu oamenii atârnând pe scara autobuzelor ca să stârnești reacții vehemente din partea celor care regretă sistemul de atunci.

Faptul că e vorba despre imagini, incontestabile, și nu despre opinii nu-i descurajează nicicum. Fie le ignoră, fie susțin că nu contează față de minunatele ctitorii comuniste, fie reacționează conform unui banc din acele vremuri: „Voi vor­biți!? Voi, care omorâți negri!?”

Pe oamenii aceştia nu-i interesează nicicum că:

- regimul comunist era unul păgân, anticreștin, oprimând Biserica, religia și credința, care au supraviețuit miraculos;

- exista un singur partid, deci toate alegerile erau o parodie;

- ți-era frică să spui - necum să scrii! - ce gân­dești și puteai fi arestat, interogat, torturat, condamnat și închis pentru asta, așa cum de altfel au pățit sute de mii de români în anii 1950, dar și după aceea;

- nu puteai să ieși din țară decât foarte greu sau deloc;

- aveam două ore de televiziune pe zi, pe un singur canal, și acelea pline doar cu mărețele fapte ale lui Ceaușescu;

- nu puteai, dacă te simțeai în stare, să pornești o mică afacere;

- nu te puteai asocia cu alții nici măcar pentru o organizaţie de caritate;

- trăiam, mulți, în apartamente de bloc făcute de mântuială, în care iarna tremurai de frig și deseori nu aveai apă caldă, uneori nici rece, nici curent electric, iar flacăra de la aragaz era simbolică;

- se găseau extrem de puține produse alimentare și când „se băga” ceva undeva se formau cozi de ore și ore;

- unele produse alimentare se dădeau doar „pe buletin” din localitatea respectivă (deci, dacă erai în delegație, concediu sau vizită, nu puteai să iei) și în mici cantități;

- se găseau în general extrem de puține produse de toate felurile;

- n-aveai de unde să-ți procuri publicații străine (nici măcar din Uniunea Sovietică, după venirea la putere a lui Gorbaciov!), inclusiv publicații profesionale.

Lista e mai lungă, mă opresc aici.

Toate astea nu contează pentru nostalgicii sistemului (precizez că nu fac confuzie cu fireasca nostalgie a tinereții).

În schimb, țin să ne amintească ei: „Ceaușescu dădea case la toată lumea, a făcut metroul, a construit cât nu pot ăștia să văruiască și a plătit datoriile externe, toată lumea avea de lucru, totul era ieftin, aveam industrie şi exportam în toată lumea”.

Pe rând, pe scurt:

- nu dădea case la toată lumea; eu am așteptat trei ani să mi se aprobe să cumpăr un apartament;

- nu a făcut metroul și nu a construit nimic; a poruncit să se facă și noi le-am făcut. Deși în democrație e mai greu să poruncești, totuși, după 1989, s-a construit mult mai mult, există cifre;

- nu Ceaușescu a plătit datoriile, ci noi, flămânzind și stând în frig; el le-a făcut, pentru proiecte megalomane și ineficiente;

- toată lumea avea un loc de muncă, da, dar nu neapărat de lucru;

- erau mai ieftine, raportat la salariul mediu, o parte dintre foarte puținele lucruri care se găseau; cum să compari salamul de vară cu sutele de mezeluri de azi, unele mai scumpe, unele mai ieftine?

- industria (pentru care se împrumutase) era falimentară; n-a distrus-o nimeni după 1989, a ieșit pe piața liberă și n-a avut succes;

- exportam în țările sărace și în statele Tratatului de la Varșovia, care își cumpărau unele altora produse altfel nevandabile.

Dixi et salvavi animam meam.