Ce apreciază Mihai Eminescu în creştinism (I)

S-au împlinit 160 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu. Ieri, 15 ianuarie, a fost omagiat în toată ţara. S-au citit poezii, s-a vorbit de poetul Eminescu, de prozatorul Eminescu, de jurnalistul Eminescu. Talentul şi aportul incontestabil în literatura română, fiind cel mai important scriitor romantic, au fost din nou scoase în evidenţă.

„Luceafărul poeziei româneşti“ s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Ipoteşti, şi a încetat din viaţă la 15 iunie 1889. A activat în societatea literară Junimea şi a lucrat ca redactor la „Timpul“. Primul poem l-a publicat la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele sunt numeroase, cele 46 de volume dovedindu-i calitatea de creator al unei opere ce străbate timpul.

Eminescu a fost un căutător, unul care şi-a pus întrebări şi a căutat răspunsuri… Câteva poezii („Răsai asupra mea, lumină lină“, „Rugămu-ne îndurărilor, luceafărului mărilor“, „Dumnezeu şi om“, „Învierea“, „Colindele“) şi câteva articole publicate în „Timpul“ ne pot ajuta să vedem ce anume apreciază Poetul în creştinism.

Mai întâi, a avut o idee înaltă despre Sfintele Scripturi. În biblioteca lui, alături de operele sfinţilor părinţi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Efrem Sirul, Augustin, Ioan Damaschin, se găsea şi Sfânta Scriptură. În manuscrisele sale există o traducere în limba română veche a începutului prologului din Evanghelia după Sfântul Ioan.

El consideră că Evanghelia, „această simplă şi populară biografie a blândului Nazarinean“, este aceea care l-a „ridicat atâta pe om“. Într-un articol din publicat în ziarul „Timpul“, notează: „Iată, două mii de ani, aproape, de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea“. Şi precizează: „Ea a ridicat popoare din întuneric..., le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui“. În acelaşi articol, deplânge cum, „în clasele mai înalte, soluţiuni filosofice a problemei existenţei iau locul soluţiunii pe care o dă Biblia“.

În Evanghelii se găsesc „cuvintele de miere“, din care preoţii învaţă poporul. Într-o noapte de Paşti, aşa cum reiese din poezia, „Învierea“, fiind în biserică, urmărit de „spiritul rece al morţii“, Poetul contemplă şi ascultă: „Un singur glas îngână cuvintele de miere,/ Închise în tartajul străvechii Evanghelii“. Şi apoi, contemplă cum: „Câun muc în mâini moşneagul cu barba de zăpadă/ Din cărţi cu file unse norodul îl învaţă/ Că moartea e în luptă cu veşnica viaţă,/ Că de trei zileânvinge, cumplit muncindu-şi prada“.

Eminescu are admiraţie pentru Fecioara Maria. Ei i se destăinuie, ei i se roagă. Pentru el, Fecioara este „crăiasa“ lumii, „regină peste îngeri“, „luceafărul mărilor“, „Maica Sfântă“, „pururi fecioară“, îndurarea, cea care are puterea să ne înalţe „din valul ce ne bântuie“, mila care risipeşte deznădejdea, cea care poate veni „în noaptea gândurilor“, care poate să „asculte a noastre plângeri“. Poetul înalţă rugăciunea către ea: „Crăiasă alegându-te,/ Îngenunchem rugându-te/ Înalţă, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie;/ Fii scut de întărire/ Şi zid de mântuire,/ Privirea-ţi adorată/ Asupră-ne coboară/ O, maică prea curată/ Şi pururea fecioară,/ Marie!“ (Rugăciune). Versurile „Privirea-ţi adorată/ Asupră-ne coboară“ amintesc de imaginile Maicii Domnului din iconografia bizantină, unde Preacurata îşi pleacă privirile pline de duioşie asupra celui care priveşte icoana.

Maria L-a născut pe Acela Care poate da adevărata libertate. În anul 1870, un comitet care îl avea secretar pe Eminescu chema la praznicul Mănăstirii Putna. „În ziua de 15 august a.c. românii în genere serbează ziua Sântei Marii, vergină, castă şi totuşi mama care din sânul ei a născut pe reprezentantul libertăţii, pe martirul omenirii lănţuite, pe Crist“, scria Eminescu în Apel. „Fraţilor, am proiectat a serba cu toţii ziua acelei sânte care-a conceput în sânul ei vergin tot ce lumea a visat mai mare, tot ce abnegaţiunea a legiut mai nobil, tot ce pune pe om alături cu omul: libertatea!“