Ce aşteaptă Dumnezeu de la noi în rugăciune

Pilda vameşului şi fariseului, pericopă evanghelică citită la Sfânta Liturghie în această duminică ce marchează începutul perioadei liturgice a Triodului, ne oferă prilejul de a medita la ce aşteaptă Dumnezeu de la noi în rugăciune.

Rugăciunea înţeleasă ca un act de evidenţiere sau de autoevaluare a propriilor merite şi de eventuală justificare din motive independente de persoana noastră a greşelilor, aşa cum reiese din atitudinea fariseului, trădează un suflet chinuit de mândrie. Acesta se află într-o relaţie juridică cu Dumnezeu şi consideră că trebuie răsplătit de Domnul pentru eforturile şi meritele sale personale. De regulă, o astfel de persoană apelează la Dumnezeu cu rugăciunea doar atunci când, după strădanii personale, nu a reuşit să îşi îndeplinească ceea ce şi-a propus. Iar, dacă Dumnezeu răspunde altfel la rugăciunea sa decât aşa cum şi-ar fi dorit, apare nemulţumirea, şi chiar frustrarea.

În contrast cu fariseul, atitudinea smerită a vameşului din Evanghelie constituie premisa esenţială a calităţii rugăciunii acestuia. Urmând exemplul lui, un credincios autentic mulţumeşte lui Dumnezeu pentru toate şi este profund încredinţat că toate împlinirile sale sunt posibile numai cu ajutorul lui Dumnezeu. O astfel de persoană duhovnicească, atunci când îşi propune să realizeze ceva, meditează şi cere ajutorul lui Dumnezeu, sau altfel spus, prin rugăciune încuviinţează ca Dumnezeu să intervină în viaţa lui. Atunci când primeşte un alt răspuns decât cel pe care îl aştepta, el înţelege că Dumnezeu ştie cel mai bine ce are nevoie. De cele mai multe ori, în timp, ne dăm seama că răspunsul primit de la Dumnezeu la rugăciunea mea, deşi diferit de aşteptările mele, totuşi a fost cel mai potrivit pentru mine.

Astfel, rugăciunea reprezintă nu numai un mijloc duhovnicesc de comunicare şi de comuniune cu Dumnezeu, ci şi, aşa cum subliniază Sfinţii Părinţi, începutul descoperirii prin credinţă a milostivirii şi iubirii dumnezeieşti pentru noi.

În acelaşi timp, pilda vameşului şi fariseului ne mai învaţă că nu trebuie să fim egoişti în rugăciune. Rugăciunea din inimă şi pentru semenii noştri - mai ales când aceştia sunt în suferinţă şi în necaz, sau pentru rezolvarea problemelor comunităţii căreia îi aparţinem sau ale lumii - este bineplăcută lui Dumnezeu. Credinţa şi încrederea că putem veni prin rugăciune în ajutorul semenilor noştri fac să sporească în noi dragostea şi recunoştinţa noastră faţă de Dumnezeu şi să aducă în inimile noastre pace, bucurie şi bunătate lăuntrică. Cu atât mai mult în anul acesta, 2012, proclamat de către Sfântul Sinod ca "Anul omagial al Sfântului Maslu şi al îngrijirii bolnavilor în Patriarhia Română", avem şansa să înţelegem mai bine semnificaţia profundă şi importanţa acestei Sfinte Taine (rugăciuni pentru sănătate sufletească şi trupească însoţite de ungere cu undelemn sfinţit, Taină în strânsă legătură cu Tainele Spovedaniei şi Euharistiei şi participarea la Sfânta Liturghie). În acelaşi timp, avem posibilitatea să medităm la importanţa rugăciunii pentru noi şi semenii noştri ca manifestare firească a relaţiei noastre cu Dumnezeu şi a dimensiunii comunitare a credinţei noastre.

În concluzie, Dumnezeu aşteaptă de la noi rugăciune smerită, sinceră, stăruitoare, făcută din inimă curată, urmând permanent îndemnul Mântuitorului nostru Iisus Hristos: "... şi pe toate câte le veţi cere rugându-vă cu credinţă, le veţi primi" (Mt. 21, 22).