Ce facem cu Premiul Nobel?

Acum câteva zile în urmă trebuie să mărturisesc faptul că nu ştiam cine e Herta Müller şi probabil aş fi rămas ignorant în ceea ce priveşte persoana şi opera ei, dacă nu ar fi fost să fie premiată cu cea mai mare distincţie literară. Auzisem de Amos Oz, vag de Philip Roth, favoriţii în cursa pentru câştigarea premiului, dar de scriitoarea, aş ezita să o numesc nemţoaică ori româncă, nu.

Cine este scriitoarea Herta Müller poate afla orice interesat printr-o simplă căutare pe internet. Nu aceasta este problema. Ce reprezintă însă ea pentru noi? Ne putem mândri că în sfârşit un Nobel pentru Literatură aparţine românilor? Adică, aparţine ea cultural nouă? Şi aici am putea enunţa două opinii relativ opuse. Una, a omului de rând, ca de pildă a primarului din satul ei natal, Niţchidorf, bucuros de realizarea unei fiice a satului, iar cealaltă, a unor oameni de cultură, care au afişat o bucurie rezervată la aflarea veştii, mulţumindu-se să declare că ea a scris doar în germană şi că numai rădăcinile creaţiei ei sunt româneşti. O opinie chiar mai dură este cea a unor ziarişti care afirmă că ar trebui să ne fie ruşine că o scriitoare a luat Nobelul pentru o operă în care descrie suferinţele îndurate în timpul perioadei comuniste în România.

Este corectă o astfel de abordare, m-aş întreba? Aş crede că mândria primului dintre cei mai sus-menţionaţi este una relativ proprie ultimilor ani în România. Când cineva, neapreciat la noi, se întoarce cu laurii câştigaţi prin muncă grea undeva într-o ţară din Occident, este peste noapte primit şi la noi cu pâine şi sare, i se înalţă osanale, e invitat la talk-showuri televizate, e aşezat în cartea de onoare a neamului.

Atitudinea oamenilor de cultură români, relativ echilibrată, e de înţeles. Ei privesc cu oarecare tristeţe faptul că valorile noastre ajung să fie recunoscute ca valori, înainte de aprecierea lor locală. Lipsa soluţiilor de a descoperi propriile talente la noi e clară. Întrebarea este însă dacă într-adevăr s-a căutat vreodată o modalitate de a descoperi propriile genii. Acum 30 de ani în urmă Noica se adresa chiar autorităţilor comuniste, propunând un plan din cale afară de năstruşnic prin optimismul său în vremurile respective. El cerea să se aloce fonduri de la stat, în vederea descoperirii acelor genii „unu la un milion“, care să fie adunate apoi într-o academie culturală şi puse „la dospit“, spre a da primul Nobel neamului românesc. Cu siguranţă planul lui nu a fost luat în seamă şi nu pare a avea succes nici azi, într-o epocă a toleranţei şi deschiderii.

Cea de-a treia opinie este în mod vădit greşită. Cu certitudine nu trebuie să ne ruşinăm că Herta Müller şi-a câştigat laurii dintr-o literatură a suferinţei pe pământul nostru. Declaraţiile ei făcute pentru Comitetul Nobel, referitoare la originile româneşti, sunt grăitoare: deşi a învăţat româna abia la 15 ani şi a publicat în româneşte doar o singură dată, vitregia sorţii nu a îndemnat-o să nege o limbă pe care o consideră „plină de sens“, bogată în varietate şi metafore, demnă de a fi valorificată, aşa cum a făcut, de pildă, Cioran. E drept, ea critică, şi nu fără motiv, regimul de la noi, dar ce e cel mai important, afirmă că „limba română mă însoţeşte permanent, o am în cap, chiar dacă scriu în limba germană“.

Nu are cum să ne fie ruşine cu Herta Müller, pentru că ceea ce a determinat-o să scrie nu e ura faţă de ţara ei de origine, ci faţă de sistemul comunist românesc. E tentant să cădem în greşeala de a pune semnul egalităţii între comunismul din România şi societatea românească. Nu noi am ales acest regim odios pentru jumătate de secol, ci el a fost impus dinafară şi nu românii au determinat-o pe scriitoare să părăsească ţara, ci regimul de care trebuie să ne dezicem în fiecare moment ca rău în esenţă şi total impropriu neamului românesc.

Ce ne facem cu Premiul Nobel atunci? Aparţine şi românilor deopotrivă? Sau e doar al 13-lea Nobel dat unui scriitor de limbă germană? Aş afirma că nu trebuie să ni-l însuşim. Însăşi ideea marelui inventator era aceea de a premia valori care să aparţină apoi culturii umane în întregimea ei şi nu unui popor. Nu câte premii ai în vitrină e important. Nu ne mândrim cu Nobelul românesc sau german. Dar premiul care aparţine întregii umanităţi trebuie să ne facă să înţelegem cum anume se valorifică o bogăţie culturală, pe care noi, poate uneori prea uşor, suntem tentaţi să o aruncăm la groapa de gunoi a culturii.