Ce înseamnă Iisus pentru musulmani

În lumea musulmanilor, Iisus înseamnă cu mult mai mult decât Iisus aşa cum apare El în Coran. Mai precis, în lumea islamică, Iisus apare în trei ipostaze distincte: un Iisus „coranic“, perceput de către musulmani în spiritul general al Coranului, un Iisus spiritual, exprimând spiritul evlaviei lumii musulmane şi, în fine, un Iisus, să-i spunem, „oficial“, în spiritul tradiţiei conservatoare islamice. Acest lucru se explică prin faptul că, odată cu redactarea şi canonizarea Coranului, în secolul al VII-lea d. Hr., Iisus Hristos a continuat să-şi facă simţite prezenţa şi mesajul în lumea islamică. Iisus a vorbit şi acţionat mai departe în spaţiul musulman, pentru că a rămas un personaj mereu viu în credinţa şi viaţa musulmanilor.

Într-o a doua ipostază, în evlavia populară islamică, care poartă încă de la începuturile acestei religii amprenta misticii sufiste, regăsim preponderent imaginea unui Iisus spiritual, unui Iisus cu o aură şi o sensibilitate spirituală nemaiîntâlnite (cf. T. Khalidi, Der muslimische Jesus. Aussprüche Jesu in der arabischen Literatur, Düsseldorf, 2002; J. Nurbakhsh, Jesus in den Augen der Sufis, Köln, 1995; A. Schimmel, Jesus und Maria in der islamischen Mystik, München, 1996).

Aforismele lui Iisus apărute pe parcursul mai multor secole, afirmă arabistul Tarif Khalidi din SUA, nu sunt decât expresia „unei legături de iubire dintre islam şi Iisus“. Ele argumentează modul în care „o religie universală a preluat figura centrală a unei alte religii şi a recunoscut-o ca pe o componentă importantă a propriei identităţi“ (T. Khalidi, op. cit., p. 12).

„Pecetea sfinţilor“ şi „profetul inimii“

Imaginea raţională, cerebrală a lui Iisus, aşa cum este ea cultivată în Coran, va fi ulterior completată şi extinsă spre o nouă dimensiune: cea spirituală, mai puţin exterioară şi mai mult interiorizată. Universul în care această nouă hristologie a apărut şi a fost promovată, pornind de la Kufa şi Basra de la începutul secolului al VIII-lea, a fost cel creat la început de asceţii evlavioşi şi de maeştrii sufi, iar mai târziu chiar de unii învăţaţi musulmani (de pildă, Ghazalî, n. 1111). În acelaşi timp, însă, acest Iisus purtând o aură de evlavie şi spiritualitate nu reprezintă pentru musulmani o figură sau un profil spiritual omogen: „În primul rând Iisus este un sfânt, apoi stăpânul naturii, făcătorul de minuni, mântuitorul şi arhetipul social şi moral. Pe măsură ce acest spectru se extinde, el capătă imagini şi curente diferite în ceea ce-L priveşte pe Iisus“ (ibidem, p. 49 sq.).

În spaţiul mistic islamic, Iisus este numit de cele mai multe ori „Duhul lui Dumnezeu“ (cf. sura 4, 171), „pecetea sfinţilor“ (Ibn Al-Arabi, n. 1240) şi „profetul inimii“ (Ghazalî). Desigur, în această privinţă, există multe istorisiri despre Iisus (cf. între altele A. Schimmel, op. cit., p. 45).

Ultima dintre cele trei tipologii ale hristologiei islamice îl reprezintă pe un „Iisus oficial“ al tradiţiei musulmane conservatoare, respectiv aşa cum apare El în tradiţie, în comentariile pe marginea Coranului sau în colecţiile Hadith, fără îndoială contrastând cu imaginea unui Iisus mistic. Ultimele două tipuri de hristologie încearcă, într-un mod diferit, că completeze şi să desăvârşească imaginea fragmentară a lui Iisus din Coran. În acelaşi timp, autorii acestor ultime două tipologii hristologice, tocmai pentru că îşi exprimă opinia cu mult mai târziu, demonstrează că au o mai bună percepţie a Evangheliei Noului Testament, în speţă cele patru Evanghelii, traduse în arabă în secolul al IX-lea d. Hr.

Un Iisus Hristos Care nu doar îi separă pe creştini şi musulmani, ci îi şi uneşte

Dincolo de orice, pentru un musulman, aşa cum prevede Coranul, este absolut obligatorie credinţa în profeţii şi trimişii lui Dumnezeu; şi tocmai de aceea, şi în Iisus, considerat unul dintre cei mai mari profeţi, unul care a atras, în opinia musulmanilor, atenţia asupra unităţii lui Dumnezeu, un prototip moral pentru întreaga umanitate. În viziunea musulmanilor, Iisus rămâne un om, dar unul căruia trebuie să-i urmezi, un ideal al sărăciei, ascezei şi al căii pe care se poate accede spre Dumnezeu. Iată ce scrie în acest sens Muhammad Salim Abdullah, director al Institutului Central al Arhivei Islamice din Germania: „Este uşor de răspuns la întrebarea de ce un musulman, la întâlnirea sa cu creştinismul, trebuie să discute despre Iisus: pentru că Iisus, fiul Mariei, reprezintă o parte a propriei căi islamice de mântuire…“ (M. S. Abdullah, Islam. Muslimische Identität und Wege zum Gespräch, Düsseldorf, 2002, p. 163).

Tocmai în aceasta aflăm răspunsul musulman la întrebarea de ce creştinii şi musulmanii pot dialoga unii cu alţii pe tema „Iisus Hristos“. Musulmanii cred în Iisus, în primul rând pentru că El apare în Coran având autoritatea unui trimis al lui Dumnezeu; mai cred în El fiindcă existenţa Sa reprezintă un formidabil exemplu privind actul suveran al creaţiei săvârşite de Dumnezeu. Este şi motivul pentru care musulmanii au protestat şi protestează alături de creştini împotriva unor filme sau piese de teatru care nu au alt scop decât de a defăima persoana lui Iisus, cum ar fi „Ultima ispită a lui Hristos“ de Martin Scorsese sau „Trupul lui Hristos“ de Terence McNally.

Astăzi, mai mult ca oricând, este nevoie de o cât mai mare apropiere între religii; cei angajaţi pe linia dialogului interreligios trebuie să încerce să identifice în primul rând elementele care conduc la convergenţa religiilor şi mai puţin deosebirile dintre ele. În cazul de faţă, nu e vorba nici pe departe de a încerca să descoperim o hristologie care să aducă la un numitor comun islamul, şi creştinismul, ci să găsim realmente o punte de dialog între cele două mari religii, o punte reprezentată de un Iisus Hristos care nu doar îi separă pe creştini şi musulmani, ci îi şi uneşte.