Ce ne lipseşte pentru a fi o cultură mare?

Spaţiul public românesc este astăzi o adevărată mană cerească pentru cei care vor să găsească fără mari eforturi voluptoase subiecte de presă. Nu sunt foarte convins că noi, românii, excelăm, spre exemplu, la capitolul muncă. Nu părem a fi un popor cu vocaţie nemţească. Ne lipseşte mobilizarea şi precizia. Bine, îmi veţi spune, dar noi suntem latini. Numai că nu ştiu dacă nu cumva ne lipseşte inclusiv gena marii arte italiene ori a eleganţei şi rafinamentului franţuzeşti. Inclusiv latinitatea noastră poartă anumite accente mioritice. Ne lăudăm cu ospitalitatea „tradiţional“ românească, însă turismul nostru e la pământ. Până şi pălinca ardelenească ne-au luat-o ungurii, iar vestiţii cârnaţii au ajuns la bulgari şi, se pare că, nici celebrele sarmale nu sunt prea româneşti.

De curând am aflat de existenţa unui studiu intitulat „Reprofesionalizarea României“, apărut sub egida Institutului de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare din Bucureşti (IPID). Concluzia acestui studiu este alarmantă: nu excelăm în nici un domeniu. Încerc, totuşi, să îmi dau seamna dacă suntem chiar atât de oropsiţi. Despre român se spune că s-a născut poet. Probabil că este ceva adevăr aici, dacă ne gândim la sensibilitatea noastră, pătrunsă de o candoare lirică, baladescă şi doinitoare. Privind spaţiul public autohton, constat că, totuşi, o anumită vocaţie avem: vorba multă, gratuită. Mergi pe stradă şi vezi, acolo unde ai norocul, câte o echipă de muncitori, doi muncind şi patru încurajându-i. E o măsură a raportului, la noi, dintre muncă şi reflecţia grobiană despre muncă. Chiar şi italienii ar putea să ne invidieze pentru apetenţa noastră spre discursul gratuit, vulcanic, nepotolit. Se pare că noi suntem o îmbinare perfectă de frenezie latină şi hărmălae balcanică, ceea ce a dat naştere unei atitudini unice: indiferent de încercările istoriei, nu ne doboară optimismul nici cele mai virulente puneri în paranteză. Cred că avem o genă rezistentă. Numai că şi vorba poate avea valenţe poetice, metodice, ştiinţifice etc. sau poate fi înjurătură, flecăreală, lamentare etc. Nu ştim să învăţăm din tăcere. Nu ne prieşte concentrarea. La noi, toţi vorbesc şi nimeni nu ascultă. E, de altfel, la modă să convoci, aproape indiferent cine eşti, o conferinţă de presă, să emiţi un comunicat, să spui ceva, orice. Nu contează, numai să spui ceva. E important să emiţi în eter un semnal că exişti, că te ştie blocul, vecina de la doi sau amicii de pripas. Am ajuns să ne identificăm cu rostitul, indiferent cum. Nu mai vrem să ştim ce e tăcerea. Asistăm în prezent la un fel de inflaţie a cuvântului. O avalanşă de informaţii ne bombardează în fiecare clipă. Aproape concomitent cu producerea evenimentului suntem ţinuţi la curent cu ceea ce se întâmplă spectaculos. Totul se cere rostit, de la informaţia legată de catastrofa provocată de căderea unui avion, sau de moartea unui câine, şi până la câte poşete şi-a luat cutare vedetă sau cine a mai divorţat etc. Toate acestea formează cultura omului recent şi, ca atare, necesită atenţia noastră. Nu mai cunoaştem frumuseţea actului tăcerii, nu tâmp, nu subliniat, nu cenzurat, ci al unei tăceri creative. De altfel, se spune că nu Îl mai auzim pe Dumnezeu, pentru că nu contenim cu vorbitul, nu mai suntem atenţi la adierile propriului suflet. Lucrurile cu adevărat importante nu se rostesc, nu se fac publice, nu devin subiect de ştire, de bârfă deşănţată. Nu vorbeşti despre iubirea ta, despre bucuria interioară necenzurată de nici o cutumă socială de a vorbi cu Dumnezeu, despre tremurul în faţa morţii, despre cum te simţi atunci când o simplă floare te poate face să devii mai sensibil, mai puţin abraziv, chiar dacă statutul social îţi cere să fii solemn. Acestea sunt trăiri pe care le păstrezi în adâncul tău, doar pentru tine, la care nu are acces publicul, curiozitatea ieftină abnormă. Nu e surprinzător faptul că cele mai multe creaţii de geniu sunt realizate în stare de tristeţe, de tăcere şi, obligatoriu, în singurătate? Tristeţea, atunci când nu e depresivă, te pune într-un soi de dispoziţie de atenţie faţă de tine însuţi. E felul sufletului de a-ţi impune un fel de revenire la matcă, la propriul sine. De aceea ne şi place să ne complacem într-o astfel de stare, pentru că ne aflăm în compania propriului nostru eu, de unde ne regenerăm, ne luăm forţa. În afara acestei experienţe a tăcerii, nerostitul poate fi dovada absenţei, a unei anemii comunionale.

Nu cred că acest popor ar fi mai puţin înzestrat decât altele. E adevărat, nu avem marile catedrale ale Apusului, nu am creat mari sisteme filosofice şi nu ocupăm locuri de top în avangarda spaţială, dar avem, totuşi, o bogată cultură populară, încă bine conservată, o exprimare plastică unică a divinului în bisericile pictate în exterior din Bucovina. Ce ne lipseşte pentru a fi o cultură mare? Puţină luare în serios şi concentrare.