Ce ne ţine împreună?

Cine suntem? Care sunt pilonii identităţii naţionale? Cum se susţine dubla apartenenţă a României la Occident (ca civilizaţie) şi la Răsărit (ca spiritualitate)? Prin ce mecanisme se menţine solidaritatea socială? Ce înseamnă o cultură a încrederii? Iată doar câteva din întrebările la care regimul comunist a oferit răspunsuri aberante.

Comunismul a pervertit tema identităţii naţionale prin două operaţiuni brutale şi letale. Când, după 1944, cizma soldatului sovietic a păşit în conacele vechilor familii boiereşti, mii de cărţi, manuscrise şi incunabule s-au transformat în cenuşă. Barbaria totalitară a atacat celula memoriei româneşti. Decenii la rând de acumulări culturale şi performanţa mai multor generaţii de medici, ingineri sau arhitecţi s-au pulverizat la comanda ideologiei staliniste.

După distrugerea elitei şi la capătul rusificării forţate a României (prin forţa tancului şi cu ameninţarea temniţei), a urmat o perioadă de recuperare aberantă a patriotismului. Mai ales după 1968, naţional-comunismul a permis o anumită distanţare de Moscova şi chiar relativa relaxare a dialogului cu Occidentul. După Tezele din iulie 1971, Nicolae Ceauşescu a condamnat explicit orice deviaţie cosmopolită a culturii oficiale, dând undă verde protocronismului şi cultului personalităţii. Pentru ca dictatorul din Scorniceşti să apară drept o figură excepţională a istoriei universale, Oltenia şi întreaga Românie trebuiau să fie, la rândul lor, ieşite din comun (de unde şi relicva intitulată Australanthropus olteniensis). Un silogism elementar permitea, de acum, destrăbălarea naţionalistă şi antioccidentală: spaţiul carpato-danubiano-pontic devenea leagănul marilor civilizaţii. Ţara era împânzită de şantiere arheologice menite să ilustreze superioritatea aşezărilor geto-dacice.

Lupta de neatârnare a lui Decebal îndreptăţea, metonimic, politica de independenţă a lui Nicolae Ceauşescu. Burebista era un înainte-mergător, iar Mircea cel Mare (şi niciodată Bătrân) apărea ca figură tipologică a istoriei naţionale. După cum Vechiul Testament prefigurează, în chip alegoric, marile întâmplări din Noul Testament, evul mediu românesc anunţa revelaţiile politice ale erei socialiste. Referinţele la democraţia interbelică sau la monarhia constituţională erau minime şi întotdeauna acide. Minorităţile erau, la rândul lor, ostracizate. Etnicii evrei şi germani se vindeau la bucată, iar maghiarii puteau fi victima discriminărilor de tot soiul. Religia creştină, de asemenea, rămânea periferică în reconstrucţia identităţii româneşti. Crăciunul era interzis, ca şi mesajele publice de Sfintele Paşti.

În perioada 1947-1989, rădăcinile adevăratului patriotism au fost retezate de două ori: mai întâi prin rusificare, iar apoi prin naţional-comunism. Inventarea unui fals inamic extern a permis controlul deplin al populaţiei pe plan intern. Românii n-au mai putut răspunde cu adevărat la întrebarea: ce ne ţine împreună? Privaţi de libertate, înstrăinaţi de modele autentice şi lipsiţi de şansa unor aspiraţii occidentale, românii s-au lăsat devoraţi de ură şi frică.

Poporul devenise o simplă populaţie. La întrebarea ce ne mai ţine împreună? - răspunsul venea pe cale oficială. Identitatea colectivă nu se formula printr-o apropriere a tradiţiei, ca sumă a opiniilor individuale şi nici ca sinteză a dialogului generalizat. Identitatea naţională exprima mai curând voinţa Partidului unic şi monologul Secretarului General. Vizitele de lucru organizau toată grandoarea cultului personalităţii.

La serviciu, în şcoală sau acasă, comunicarea spontană se lăsa cenzurată sau inhibată. La ţară, apariţia CAP-urilor a distrus vechile relaţii de proprietate şi, implicit, depozitele de memorie sapienţială (sfatul bătrânilor). În oraşe, edilii au îngrămădit populaţia în blocuri cu balcoane şi camere strâmte (numite de unii ardeleni golumbării). Formatul lor era potrivit cu statutul de prizonier într-o ţară închisă. Locuinţa-cuşcă a fost preferată caselor tradiţionale, înzestrate cu cerdac, pridvor, curte sau ieşire directă la stradă. Cultura dialogului se evaporase deja.

Ingineria socială a partidului făcea controlul populaţiei. Muncitori din Moldova erau dezrădăcinaţi forţat şi aduşi la Bucureşti sau în alte centre de puternică industrializare. Scopul ultim al propagandei a rămas, până la capăt, anularea tradiţiilor, anihilarea voinţei individuale şi distrugerea simţului comunitar.

Versiuni standardizate ale istoriei României excludeau orice referinţă pozitivă la marile familii boiereşti sau la înalta aristocraţie. Cine suntem? - era întrebarea la care se grăbeau să răspundă secţia de propagandă a PCR, profesorii de socialism ştiinţific, istoricii marxişti şi toţi cei responsabili pentru marginalizarea, eliminarea sau îngroparea elitei interbelice: ţăranii fruntaşi, preoţi destoinici, profesorii universitari, jurişti eminenţi, vechi membri ai Academiei Române.

Prin demonizarea clerului, a aristocraţiei, a burgheziei sau a ţărănimii fruntaşe, comunismul a săpat la temeliile încrederii de sine a naţiunii române. Ideologia extremei stângi a demoralizat individul (la propriu şi la figurat), a slăbit forţa familiei prin expropriere, a dezrădăcinat credinţa, a dezbinat comunităţile prin invidia egalitară, a descurajat competiţia liberă şi corectă dintre oameni.

Pentru a relansa astăzi un discurs colectiv despre stima de sine şi demnitatea naţională, actorii publici trebuie să cunoască mai întâi traumele trecutului stalinist, în toate ramificaţiile sale. Pe de altă parte, trebuie evitată o excesivă idealizare a Occidentului, plecând de la observaţia că civilizaţia apuseană are alte atribute în anul 2011 decât în 1945. Nihilismul european şi fenomenul globalizării ne obligă la o regândire a surselor identităţii naţionale. Destinul istoric al României va trebui asumat de pe poziţiile realismului geopolitic, cântărind riscurile şi oportunităţile începutului de mileniu III.