Ce rămâne?

În ultimii ani, mass-media ne-a confruntat cu o variaţie neînchipuit de mare a cuvintelor din enunţul zicătorii "Apa trece, pietrele rămân". Iniţial, această zicere a fost asociată cu simbolul temeiniciei, al trăiniciei: viiturile de tot felul, fără nici o rădăcină, trec aşa cum s-au năpustit peste noi; cei legaţi de un pământ, de un neam şi de o credinţă nu pot fi clintiţi prea uşor din loc, însăşi referirea la piatră evocând supravieţuirea românilor, în vremuri de restrişte, în fortăreaţa naturală a Carpaţilor.

Parcă sătui de învăţătură moralizatoare şi, este drept, excedaţi de neîmpliniri de tot felul, jurnaliştii au produs mutaţii lingvistice de dezabuzare: adesea, ei au forjat enunţuri care proclamau că ceea ce trece mai este cum este (şi n-ar trebui să-i dăm prea mare importanţă); ceea ce rămâne reprezintă nenorocirea (uneori relativă, fireşte). Impulsul l-a constituit Caragiale (prin sarcastica sa constatare "apa trece, moftangiii rămân"), iar modelul a prins: "Apa trece, miasmele rămân" (chiar în legătură cu mai vechi inundaţii); "Controlul trece, mizeria rămâne" (titrarea prezentării unui reportaj având ca temă controlul sanitar la un restaurant din Bucureşti) etc. Nu au lipsit nici contextele pozitive: de la reclama "Pata trece, culorile rămân" la filosoficul enunţ al lui Buzura "Módele trec, demodaţii rămân".

Iată că, recent, o campanie umanitară în sprijinul victimelor inundaţiilor a reluat şi a actualizat dictonul, cuvântul înlocuitor ţinând tot de un registru solemn, comparabil cu cel al vechiului enunţ canonic: termenului pietrele i-a luat locul România, într-o (şi pentru o) benefică asociaţie de idei. În treacăt fie zis, este altceva când, pe un ton grav şi pătruns de convingerea ce emană dintr-o permanentă ţinută responsabilă, enunţul de mobilizare "Apa trece, România rămâne" este reluat de personalităţi din viaţa publică întru totul credibile, faţă de prezenţa unui asociat de ocazie, pentru care, frecvent, România este doar compătimita (dacă nu chiar dispreţuita) ...ţărişoară; afară de faptul că această împrejurare l-ar putea îndemna să mai mediteze la ce spunea Vladimirescu, reţinând măcar secvenţa că, indiferent de celelalte, "patria se cheamă poporul".

Este, şi acest moment de grea cumpănă, unul în stare să ne sensibilizeze la cuvintele cu adevărat mari, să ne facă să răspundem la apeluri de binefacere lansate de societăţi cum este "Crucea Roşie", dar mai ales de Patriarhia Română, care îi îndeamnă pe ierarhi, preoţi şi pe credincioşii de la parohii şi mănăstiri să organizeze colecte în bani, alimente neperisabile şi alte bunuri materiale, printre care şi materiale de construcţii, pentru ajutorarea familiilor sinistrate. Pe de altă parte, reamintim campania "Jurnalului naţional" pentru salvarea bisericilor inundate.

Este, şi acesta, un moment grav de revenire la virtuţile creştine, pe fondul unui solemn dialog peste timp, în favoarea căruia simţim o deosebită satisfacţie să reamintim un mare adevăr, formulat de savantul arheolog Radu Vulpe, fost profesor şi la universitatea ieşeană. Într-o comunicare din 1979, intitulată Romanitate şi creştinism, coordonate ale etnogenezei române, acest elev al lui Vasile Pârvan, şi în ceea ce priveşte creştinismul românesc, s-a referit la modul în care religia noastră a venit în sprijinul romanităţii noastre, într-o epocă de mari viituri demografice, aceea a migraţiilor dinspre est, formulând următoarea concluzie, demnă de reţinut: "Dacă poporul nostru n-ar fi fost roman, ci ar fi fost orice altceva, ar fi devenit totuşi creştin, ca şi neamurile străine din vecinătatea sa, dar, dacă n-ar fi fost creştin atunci, în acel mare moment de răscruce, este îndoielnic că ar mai fi rămas român".

Dincolo de suferinţele provocate de loviturile sorţii şi ale timpurilor, de neîmplinirile de tot felul, trebuie să găsim temeiurile prin care putem rămâne oameni şi pentru cei din jur.