Ce-ţi doresc eu ţie: Cine l-a salvat pe Andrei?

Andrei încheiase, nu de mult, socotelile cu adolescenţa. Era în anul I la facultate. În interior era bulversat şi se simţea speriat, ca toţi tinerii de vârsta sa, muşcaţi pentru întâia oară de întrebarea: „Eu ce fac cu viaţa mea?“. În exterior, ce-i drept, arăta mai curajos. Cercelul din sprânceană şi din buză, tatuajul de pe picior, pantalonii tăiaţi şi purtaţi pe vine, tricoul negru cu o arătare demonică pe el impuneau respect când apărea undeva.

De fapt, nu mai era aşa sigur de asta. Ce i se părea odinioară respect, la facultate îi părea a fi mai mult consternare sau repulsie. Dar în liceu era cu totul altfel…

Cum a ajuns la înfăţişarea de dur? Venit de la ţară, ridiculizat de toţi pentru hainele sale, pentru accentul său provincial, pentru că nu se prindea la poantele şi cuvintele cu subînţeles ale orăşenilor, a suferit cumplit. A învăţat să suporte şicanele cu stoicism, dar a învăţat şi ceva la care nu se pricepea absolut deloc: a învăţat să urască.

Nu a simţit vreun ajutor de niciunde. E adevărat că nu a vorbit nimănui despre durerea sa, dar era convins că cineva ar fi trebuit să-i observe zbuciumul, să-i dea o mână de ajutor. Dar n-a fost nimeni.

Părinţii? A ajuns să-i urască şi pe ei. Pentru că nu erau nici bogaţi, ca să-i fi dat suficienţi bani, să-şi cumpere haine de firmă, telefoane de sute de euro sau alte lucruri care contează în lumea adolescenţilor şi care conferă statut; n-au ştiut nici măcar să-l înveţe cum să se descurce. Nimic din ce-i băgaseră în cap în 14 ani de viaţă, până să plece la oraş, nu i-a fost de folos! Să fie bun, să fie ascultător, să fie săritor, să ştie să-i asculte pe alţii, să înveţe să iubească pe toată lumea, să aibă frică de Dumnezeu, bla, bla, bla. Cine punea preţ pe aşa ceva? Poate acolo, în sat, toate acestea mai aveau vreo importanţă, dar la oraş, cu asemenea calităţi, deveneai, în mod garantat, cârpa tuturor.

La oraş trebuie să fii dur. Iar el şi-a dat seama, după o vreme, că trebuie să facă ceva, să schimbe nivelul. Mai întâi şi-a pus cercelul din sprânceană, apoi şi-a făcut tatuajul, şi-a pus şi celălalt cercel în buză. A început să se îmbrace tot mai excentric şi, ca prin magie, a fost acceptat în grupul celor mai bine văzuţi băieţi din liceu. Cu ei a început să bea, poate să consume şi droguri.

Era impresionat, viaţa sa se schimbase. În sfârşit, nu mai era ţinta ironiilor. În sfârşit, putea el însuşi să lanseze ironii la adresa altora, spre deliciul anturajului. În sfârşit, se simţea respectat.

Dar vă spuneam că Andrei învăţase să urască. Şi îi ura din tot sufletul acum pe persecutorii care-i deveniseră, măcar aparent, cei mai buni amici. Erau atât de superficiali, atât de monotoni, de plictisitori. Nu le păsa de şcoală şi îşi puneau viitorul pe seama părinţilor, rudelor, fanteziilor legate de plecatul în afară. Andrei încerca şi el să viseze, dar nu se putea convinge pe sine însuşi. Poate din acest motiv, deşi pierdea multă vreme cu gaşca, nu rata momentele mai libere pentru a se pregăti. Parcă şi chiulea mai puţin ca ceilalţi.

Anii au trecut, liceul s-a terminat, gaşca s-a spart. Bacalaureatul a fost picat de unii, alţii l-au trecut cu notă mică, iar câţiva s-au descurcat mai bine. Printre ei şi Andrei. A simţit în acele zile de stres sufocant ceva care nu mai simţise de multă vreme: că Cineva a avut grijă de el.

Media obţinută la bac i-a permis, la limită, să fie admis la Facultatea de Arte, pe care şi-o dorea atât de mult. Atunci a avut din nou acel sentiment ciudat.

La facultate, Andrei s-a hotărât să rămână el însuşi, să-şi păstreze aparenţa non-conformistă, care îi adusese respectul în liceu. Numai că, pe la începutul anului II ceva s-a întâmplat. A aruncat cerceii, gândindu-se cu ciudă la ce durere îndurase când şi i-a pus, şi-a scos tatuajul cu banii şi bacşişul câştigaţi în două luni de muncă, ca chelner pe o terasă. A început să-i fie greaţă de pantalonii flenduroşi, tricourile ciudate şi lanţurile pe care le purta.

Ca prin minune, Andrei a devenit de nerecunoscut. Unii, care-l cunoşteau mai demult, spuneau că s-a cuminţit, dar el simţea altceva: că şi-a venit în fire. Părerea celorlalţi îl interesa la fel de puţin, ca şi atunci când toţi îi criticau apucăturile. Doar că acum era fericit. Foarte fericit. …Şi încă ceva, începea să nu mai urască.

Singura grijă - şi marea lui nădejde - era să înveţe cât mai multe în facultate, să devină designer la o firmă de programare web.

Oare ce l-a salvat pe Andrei? O fată, alături de care a împletit visurile vieţii sale? Un duhovnic, care nu s-a speriat de felul cum arăta şi l-a primit cu dragoste, ca pe fiul său, chiar dacă părea cam rătăcit? O combinaţie între cele două? Dumneavoastră ce ziceţi?

Poate vă întrebaţi dacă povestea lui Andrei este adevărată ori este o ficţiune imaginată de autorul textului. Dumneavoastră ce ziceţi?