Ce-ţi doresc eu ţie: Cine ne-a dăruit Crăciunul?

▲ Oricât de nemulţumit te-ai simţi de „performanţele“ atinse în timpul acestei perioade, care ar trebui să fie mai deosebită, nu se compară cu dezgustul pe care ţi-l produce o sărbătoare pentru care nu te-ai pregătit deloc ▲

Vă mărturisesc că de-abia aştept Crăciunul. Mai trebuie doar să fac un popas sub epitrahilul duhovnicului, de la care sper să obţin „undă verde“ pentru sfânta împărtăşanie şi gata, sunt pregătit pentru sfânta zi a Naşterii Domnului!

Şi spovedania o aştept cu nerăbdare, mai ales că am amânat-o nepermis de mult. Cu duhovnicul meu mă întâlnesc din când în când, îi mai spun la telefon - cu sau fără cuvinte - neliniştile mele, dar clipele acelea, petrecute în genunchi, în faţa lui, nu pot fi substituite cu altceva. De aceea, mă străduiesc ca înaintea unei sărbători sau a unui eveniment important din viaţa mea să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc. Recunosc că nu fac lucrul acesta pentru că aşa trebuie ori pentru că aşa se cuvine, ci pentru că (mai ales) sărbătorile, au un alt înţeles când le întâmpini (cât de cât) pregătit.

Mă gândesc că unii creştini - monahi sau mireni - care au reuşit să se smulgă din ciclicitatea vieţii de zi cu zi, nu simt la fel ca noi nevoia sărbătorilor periodice (cu pregătiri şi toate cele aferente). Au o libertate interioară care le permite să trăiască mult mai des bucuria care nouă ne e accesibilă doar cu prilejul anumitor sărbători. Cred că le e uşor să trăiască, de exemplu, bucuria Naşterii Domnului sau exuberanţa Învierii în momente imposibile pentru noi, cei încă acaparaţi de porniri trupeşti. Dar şi aceştia, până să ajungă la maturitatea duhovnicească, s-au pregătit, şcolăreşte, la fel ca şi noi.

Se tot spune că ortodocşii nu prea ştiu ce ar însemna un life style ortodox, adică să arăţi ca oricare cetăţean normal, dar să te simţi creştin de dimineaţă până seara; că unii fie exagerează cu virtuţile contemplaţiei (chiar şi când unde nu este cazul), fie alţii se complac într-un formalism uscat, păgubos, cumplit de plictisitor.

Ceva adevăr există în aceste observaţii, însă cel decis să-şi trăiască viaţa creştineşte trebuie să ştie că viaţa duhovnicească nu e un lucru care se deprinde uşor, că şi aici există un început, că nu te poţi trezi sfânt peste noapte. La început, trebuie să te conformezi unor paşi, unor instrucţiuni chiar dacă „nu fă aia“, „fă cealaltă“ sună atât de neplăcut. Şi viaţa duhovnicească începe oarecum metodic, cu principii, cu reguli, ca orice pedagogie.

Concluzia mea, aproape de încheierea unui nou post, e că oricât de nemulţumit te-ai simţi de „performanţele“ atinse în timpul acestei perioade, care ar trebui să fie mai deosebită, nu se compară cu dezgustul pe care ţi-l produce o sărbătoare pentru care nu te-ai pregătit deloc. Sărbătoarea Crăciunului care vine pe ne-aşteptate, doar pentru că în calendar a sosit ziua de 25 decembrie, aduce a cel mai plat eveniment, ce presupune doar gesticulaţii formale. Ne prefacem cu toţii că e o zi deosebită, ne oferim cadouri, folosim expresii de lemn adecvate, precum „spiritul Crăciunului“, „magia sărbătorilor“ etc. Ce magie, ce fel de spirit?

Cu greu, mă abţin să nu închei cu un sfat; mă gândesc că toţi suntem sătui de sfaturi. Dar vă voi spune, totuşi, ce voi face eu de Crăciun.

În Ajun, voi primi colindători (sau voi colinda eu însumi) şi voi încerca să primesc în suflet cât mai mult din bucuria veştii lor. De Crăciun, voi merge la Liturghie, apoi voi gusta cu poftă din bucatele pe care mi le-am interzis în ultimele 40 de zile. Mai puţină atenţie va primi televizorul şi mă voi strădui să îi am la un loc pe cât mai mulţi dintre cei pe care îi iubesc. Desigur, nu voi trece nici peste brad, cadouri, sms-uri de felicitare şi celelalte „obiceiuri“ de sărbătoare.

Şi încă ceva. Tot timpul mă voi strădui să-l am în minte pe Hristos, pentru că El ne-a dat sărbătoarea şi în El este înţelesul ei.

* Nicolae Hulpoi este teolog, redactor-şef al sĂptĂmÂnalului „Lumina de DuminicĂ“