Ce vrea să însemne „războiul sfânt“ în lumea islamică?

Se spune că ideea de „război sfânt“ (jihad) a încolţit în mintea lui Mahomed în perioada de tranziţie de la „avertisment“, respectiv epoca meccană (617-622), spre cea a „înarmării“, adică epoca Medina (622-632). Schimbarea de fond a lui Mahomed a avut loc la Medina, la a doua înţelegere de la Akaba (622), numită Bayâat al-harb, „jurământul de alianţă pentru război“. Conform tradiţiei, între primul acord de la Akaba (621) şi al doilea, Allah l-a îndemnat pe profetul Mahomed să răspundă violent la violenţă. Practic, ideea „războiului sfânt“ a apărut la Medina; pregătind confruntarea cu Mecca, Mahomed a hotărât că e o datorie a lupta cu „necredincioşii“, până se convertesc sau plătesc tribut: „Luptaţi-vă împotriva celor ce nu cred în Dumnezeu şi în ziua de apoi şi nu opresc ceea ce a oprit Dumnezeu şi trimisul Său şi nu mărturisesc mărturia adevărului - dintre cei cărora li s-a dat scriptura - până ce nu dau tributul din mână şi sunt umiliţi“ (sura IX, 29). Doctrina jihad-ului trasează şi categoriile umane: credincioşi (musulmani), necredincioşi (păgâni sau asimilaţi care se opun islamului), nemusulmani care, supuşi legii islamice (shariya), trăiesc în pace cu islamul ca protejaţi (dhimmi).

„Graniţa islamului înseamnă graniţa întregii lumi“

Din punct de vedere etimologic, jihad înseamnă în limba arabă „efort suprem“ şi face referire la obligaţia tuturor musulmanilor de a lupta mereu în scopul apărării şi răspândirii religiei islamice. Termenul în sine trebuie perceput sub cele două aspecte ale sale: spiritual şi material. Din perspectivă spirituală, războiul sfânt înseamnă lupta interioară împotriva tuturor încercărilor şi ispitelor care-l pot conduce pe om spre rău, având un scop purificator. În plan material, jihad-ul a fost, de la început, o luptă împotriva creştinismului şi a celorlalte religii: „Luptaţi-vă pentru calea lui Dumnezeu împotriva celor ce voiesc să se lupte cu voi… Omorâţi-i unde-i găsiţi şi goniţi-i de acolo, de unde v-au gonit pe voi, căci ispita e mai rea decât omorul…; omorâţi-i, căci aceasta este răsplata celor necredincioşi“ (sura II, 186-187). Coranul, însă, nu permite purtarea de războaie decât cu un scop defensiv: „Cine vă atacă, atunci atacaţi-l şi pe el întocmai cum v-a atacat pe voi şi temeţi-vă de Dumnezeu şi să ştiţi că Dumnezeu e cu aceia care se tem de El“ (sura II, 190).

În religia islamică se face o deosebire clară între ceea ce se cheamă „teritoriul războiului“ (Dar al-harb) şi „teritoriul islamului“ (Dar al-islam), care sunt guvernate de legile coranice. Cu ţările locuite de păgâni sau de „popoarele Cărţii“ (evrei, creştini), dar care sunt independente de regimul islamic, nu se pot încheia, în principiu, decât armistiţii care să nu depăşească zece ani, putând fi însă reînnoite de nenumărate ori. Coranul interzice orice apropiere sau legătură de prietenie cu cei ce desconsideră islamul: „O, voi, cei ce credeţi, nu primiţi ca prieteni pe cei ce-şi bat joc şi râd de credinţa voastră, dintre cei ce au primit scriptura dinaintea voastră şi nici pe cei necredincioşi“ (sura V, 62). Din punct de vedere legal, aceste regiuni, ca şi averea locuitorilor lor (numiţi harbi, „oameni aflaţi în război“), aparţin islamului şi trebuie făcute eforturi pentru „intrarea lor în legalitate“, de îndată ce condiţiile o permit. Sunt considerate, de asemenea, „teritoriul islamului“ (Dar al-islam) ţările musulmane devenite colonii europene sau aflate în regim de protectorat. Această concepţie nu le asigură o situaţie privilegiată în ceea ce priveşte legea „războiului sfânt“. Un islamolog contemporan, Ahmad Taheri, afirma, în Frankfurter Rundschau (26 sept. 1990), nici mai mult nici mai puţin că „musulmanii au obligaţia de a-şi apăra teritoriul împotriva agresiunii necredincioşilor şi, în acelaşi timp, de a cuceri lumea necredincioşilor până ce islamul va stăpâni întreaga planetă. Lupta islamului va înceta doar în momentul în care toţi oamenii vor fi primit credinţa islamică sau se vor fi supus conducerii acestuia: «graniţa islamului înseamnă graniţa întregii lumi».“.

Teoretic, războiul sfânt nu trebuie să se întrerupă niciodată

Conform tratatelor de drept islamic, din punctul de vedere al individului, pe lângă cazurile în care un musulman era absolvit de sarcina de a participa la un război împotriva „necredincioşilor“, descoperim că, în realitate, foarte mulţi musulmani nu doreau să lupte cu arma în mână. Erau scutiţi minorii, femeile, bătrânii, bolnavii, nebunii sau sclavii. Uneori erau exceptaţi şi cei care nu aveau, practic, cu ce să participe la luptă sau, de exemplu, în cazul hanefiţilor, cel mai bun jurist al comunităţii.

Prin urmare, un musulman de rând ca să poată deveni ofensiv în cazul unui jihad, trebuia să fie sănătos atât din punct de vedere fizic, cât şi psihic, să fie major, să nu fie nimănui dator, să nu fie sclav, să aibă suficienţi bani pentru a-şi întreţine familia şi pentru a se putea echipa pentru război şi, nu în ultimul rând, să participe la înfruntarea cu „necredincioşii“, motivat fiind nu de eventualele prăzi, ci de credinţa islamică.

Au fost, totuşi, situaţii când „războiul sfânt“ a trebuit să fie perceput şi acceptat ca o obligaţie individuală pentru musulmanii care locuiau aproape de locurile în care existau conflicte, dacă armata nu reuşea să facă faţă în mod satisfăcător. „Războiul sfânt“ devine o îndatorire personală atunci când imamul îi cheamă pe toţi credincioşii în apărarea islamului. Martirul (şahid) este acel musulman care cade victimă în timpul „războiului sfânt“ şi care „ucide şi este ucis“. Teoretic, războiul sfânt nu trebuie să se întrerupă niciodată şi nici să se încheie înainte de supunerea întregii lumi în faţa islamului, a cărui supremaţie trebuie să fie recunoscută de toţi. Această concepţie este, desigur, una dintre cele mai populare în spaţiul islamic.

Dincolo de interpretările clasice ale „războiului sfânt“, fundamentaliştii musulmani declară jihad-ul inclusiv ca o formă de contracarare a tuturor musulmanilor consideraţi „rătăciţi“ sau eretici. Chiar dacă, până astăzi, Coranul reprezintă piatra de temelie a islamului, se resimte tot mai pregnant o nouă interpretare a „războiului sfânt“, în funcţie de interesele politice şi economice ale promotorilor lumii islamice. În plus, deşi islamul, de-a lungul istoriei sale, s-a sectarizat peste măsură, conducând la numeroase conflicte interioare, cum ar fi cele dintre sunniţi şi şiiţi, totuşi radicalismul islamic contemporan, sub formele sale fundamentaliste, de tip iranian, şi teroriste, gen al-Qaâeda, nu mai are nici un fel de precedent sistematic în istoria islamului şi a ţărilor musulmane. Luarea puterii prin intermediul unei revoluţii populare, în Iranul anului 1979, nu înseamnă, în fond, un fenomen propriu islamului, cu toate că structura clasică a acestei religii are la bază un fundament popular, nu unul ierarhic. De fapt, Revoluţia populară din Iran îmbracă, în mod limpede, forma unei revoluţii de tip sovietic, unde mesianismul marxist, ca surogat ideologico-religios, a fost înlocuit cu mesianismul şiit sau cu mahdismul. În realitate, ayatollahul Khomeini n-a făcut altceva decât să se proclame Mahdi, un Mesia islamic, pentru a justifica şi legitima acţiunile pe care le-a întreprins.