Ceangăii - rememorări

În 1970, la (pe atunci) Centrul de lingvistică, istorie literară şi folclor al Filialei Iaşi a Academiei Române l-am avut ca oaspete pe Dumitru Mărtinaş, fost profesor la un liceu din Tg. Mureş, originar din Butea, judeţul Iaşi.

L-am invitat pentru a-i asculta o comunicare despre trăsăturile transilvănene ale graiurilor aşa-zişilor „ceangăi“ din Moldova, studiate de el timp de decenii, în urma întrebării pe care şi-o pusese cândva: „Cine sunt eu?“. Căci oficialităţile continuau să-i considere, pe el şi pe ai lui, urmaşii unor maghiari românizaţi în urma stabilirii acestora, de prin secolul al XVIII-lea, în Moldova, iar filologul constatase că în vorbirea românilor catolici din judeţele Bacău şi Neamţ sunt prezente trăsături (relevante dialectal) specifice graiurilor româneşti din Transilvania. Cea mai importantă: pronunţarea ca ci şi gi a consoanelor t şi d urmate de vocalele e sau i: cei, cinereţe, lapce, frace, ges, gince, limpege etc. (pentru tei, tinereţe, lapte, frate, des, limpede)

Şi, atunci, şi-a pus problema dacă, trăind printre moldoveni şi învăţând aici limba română, de la cine şi-ar fi însuşit fonetisme ardeleneşti şi cuvinte specifice graiurilor din Transilvania aceşti presupuşi unguri şi de ce, faţă de modovenii din zonă, se disting doar prin obiceiuri şi prin portul lor popular, care sunt asemănătoare, însă, celor din areale transilvănene?

Studii aprofundate, ale căror rezultate au fost tipărite în monografia Originea ceangăilor din Moldova (apărută abia în 1985), i-au format lui Dumitru Mărtinaş convingerea că strămoşii locuitorilor catolici din centrul Moldovei, consemnaţi în izvoare ale epocii cu nume ca Dumitraş, Bărbuţ, Barbălată, Păcurar, Cojocar, Brânză, Cioban etc., sunt la origine români (unii în parte maghiarizaţi) ce s-au stabilit în secolul al XVIII-lea pe locurile unde trăiesc şi astăzi, păstrându-şi graiul, portul şi obiceiurile din zona de origine, ca şi numele de „catolici“. Căci, pentru ei, termenul ceangău a constituit (şi reprezintă şi astăzi) o poreclă, un apelativ injurios, dispreţuitor, de vreme ce în maghiară adj. csángó are sensuri în general depreciative: „pribeag, vagabond“, „guraliv, limbut“, ba chiar „nebun, smintit“ şi a fost utilizat chiar de unguri pentru a caracteriza limba unor colonişti secui de origine, ce li se părea (cel puţin) nesatisfăcătoare, numind-o „vorbire corcită“ (csángó beszéd).

Cartea profesorului Dumitru Mărtinaş a fost tradusă în italiană (Lâorigine dei cattolici di Moldavia, Padova, 1987), iar a doua ediţie în româneşte a apărut în anul 1997. Toate demonstraţiile autorului au fost întărite, iar numeroase alte fapte în sprijinul afirmării originii româneşti a catolicilor din Moldova care vorbesc româneşte au fost analizate de monumentala monografie a etnologului ieşean Ion H. Ciubotaru, Catolicii din moldova - Universul culturii populare, în trei volume (1998, 2002 şi 2005), consacrate, în mare, arhitecturii populare şi portului, obiceiurilor familiale şi calendaristice, respectiv poeziei obiceiurilor tradiţionale, literaturii populare şi folclorului muzical (lucrarea a fost distinsă, în 2007, cu Premio Internazionale di Studi Demoetnoantropologici „Giuseppe Pitrč - Salvatore S. Marino“ din Palermo).

Principala problemă a tratării acestei importante teme de demografie, confesionale şi de spiritualitate rămâne respingerea unei abordări reducţioniste: din Transilvania au emigrat în Moldova, în secolul al XVIII-lea, şi secui (cei care vorbeau „stricat“ ungureşte) şi români catolici care fuseseră doar parţial maghiarizaţi. dar, pentru specialişti, catolic nu înseamnă automat „ungur“; specialiştii, indiferent de naţionalitate, trebuie să respingă şovinismul deplasat al unor politicieni extremişti, care, din nou, solicită forurilor europene să ni se impună o falsă „re-maghiarizare“ (!), prin şcoală şi prin limba serviciului religios, a unor etnici români.