Cearta cu Dumnezeu

Sunt momente în viaţă, şi nu puţine, când ne luăm la ceartă cu Dumnezeu, parcă cerându-I socoteală pentru lipsa Lui de acţiune. În urma unui efort ascetic, a unei nevoinţe pentru care ne-am luptat şi noi, o lună, două sau poate ani de zile, ne revoltăm şi îi spunem cu năduf lui Dumnezeu: „M-am ostenit degeaba? Unde sunt roadele pe care mi le-ai făgăduit? Una mi-ai zis şi alta ai făcut. M-ai uitat şi nu mă iei în seamă“. Şi ne răzvrătim şi scuturăm de la noi jugul ostenelilor.

Această stare a noastră este o cale vicleană, o faptă vicleană, care se cultivă înlăuntrul nostru. Mersul omului în viaţă trebuie să fie atent, dar într-o atmosferă liniştită, paşnică, în care să nu aşteptăm nimic spectaculos, ci doar să urmărim a fi împreună cu Dumnezeu.

Adevărata aşteptare a Sfântului Duh este îndeletnicirea noastră cu El şi nu imediata şi nemijlocita împlinire a cererilor noastre. Aceasta nu este iubire de Dumnezeu, ci iubire de plăcere, iubire de sine. Dumnezeu niciodată nu îi dă har omului care se grăbeşte şi spune: „Am obosit, nu mai pot să tot cer de la Dumnezeu“. Întâlnim totuşi şi la sfinţi această revoltă sau dispută între Dumnezeu şi omul ce stă înaintea Lui. În viaţa Sfântului Siluan Athonitul, aflat în prăpastia cumplitei deznădăjduiri, cuviosul a strigat către Făcătorul său: „Eşti de neînduplecat!“ Iar Domnul I s-a arătat în mila Sa. Dumnezeu acceptă cearta cu El, citiţi aici ghilimelele, doar atunci când omul se abandonează total Lui. Şi numai atunci! În rest, trebuie să exersăm răbdarea care aduce biruinţa în ispite.

Aceasta este calea către nepătimire. Alt drum nu există! (Adaptare de Augustin Păunoiu după un fragment din „Tâlcuiri la Filocalie. Sfântul Isihie. Cuvânt despre trezvie“, vol. 3, arhim. Emilianos Simonopetritul)