Ceas de bucurie cu roade bogate pentru un profesor dăruit

Fiecare anotimp așter­ne o frumusețe aparte peste Ținutul Neam­țu­lui, dar mai ales toamna aduce acestei atmosfere minunate nuanțe edenice, prin multitudinea culorilor pe care le revarsă peste codri, când ruginiul sau galbenul foioaselor se întrepătrunde cu verdele fără sfârșit al brazilor, iar frunzele, în a căderii șoaptă, rostesc cuvinte de dor copacilor ce se odihnesc pentru un timp pe podoaba lor.

Este încântător să petreci câteva zile în codrii Neamțului, în vecinătatea istoricei mănăstiri sau a schiturilor dimprejur, să mergi călcând pe frunze ca pe un covor întins de Dumnezeu pentru a ocroti pământul la vremea schimbării anotimpurilor.

Toamna, la vremea culegerii roadelor, oamenii se bucură de osteneala lor, strângând în jitnițe ceea ce Dumnezeu a dăruit după trudă îndelungată. Mulți dintre ei gândesc că o parte din aceste roade trebuie să se întoarcă către Dumnezeu și către aproapele lor, prin milostenie şi alte acte de binefacere.

Într-o astfel de vreme a culegerii roadelor, la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț încep cursurile școlii. După vacanța din timpul verii, elevii se reîntorc dornici să cunoască tainele Evangheliei și cuvintele marilor Părinți ai Bisericii.

În urmă cu peste treizeci de ani, când am cunoscut și eu această perioadă efervescentă la Mănăstirea Neamț, aveam să înțeleg că foarte mulți tineri își îndreptau pașii la începutul toamnei către această străveche vatră monahală, singura de acest fel din toată Mitropolia Moldovei și Sucevei de atunci, dorind să studieze la Seminarul Teologic de aici. Această instituție de învățământ teologic a fost asemenea unei academii, întrucât aveai dreptul să susţii examenul de admitere după ce absolveai treapta întâi de liceu, iar cursurile durau cinci ani.

Într-o vreme de frumusețe paradisiacă, unul dintre profesorii care s-au identificat ani la rând cu seminarul și apoi cu nou-înfiin­țata Facultate de Teologie „Dumitru Stăniloae” din Iași se află și el la vremea toamnei, purtând anii care s-au strâns într-un buchet de optzeci.

Este vorba despre părintele profesor Mihai Vizitiu, care atunci când am urmat cursurile Seminarului de la Mănăstirea Neamț era directorul acestei instituții de învățământ.

Ce ar putea spune un fost elev despre unul dintre magiștrii lui, sărbătorit la împlinirea a optzeci de ani?

Ar putea spune mai întâi că nu poate uita zilele frumoase, orele pline de învățături și dragostea profesorilor de atunci, a tuturor, în general, şi a altora în special, a celor care mult s-au ostenit îngrijindu-se de noi, şi care aveau să treacă prin vremuri grele plătind prețul cuvenit unor astfel de provocări, luptând ca această școală de la Mănăstirea Neamț să fie una care să aducă bucurie Bisericii și viitorilor ei slujitori.

De asemenea, aș putea spune că părintele profesor Mihai Vizitiu m-a impresionat printr-o specială punctualitate și ordine desăvâr­șită pe care dorea să le imprime colaboratorilor și elevilor săi. Venea întotdeauna cu jumătate de oră înainte de a începe cursurile. De cele mai multe ori, rămânea prin școală după-amiaza sau până seara, când erau oaspeți sau activități ce impuneau prezența directorului.

Deși preda la ciclul superior, adică la anii IV și V, părintele Vizitiu avea întotdeauna program administrativ la birou, lucrând împreună cu cei din cancelaria seminarului pentru buna rânduială a școlii, care avea cantină proprie, sală de mese, bucătărie, unde trebuiau pregătite trei mese pe zi pentru toți elevii seminarului, o gospodărie anexă, două iazuri, grădini, centrală termică ș.a. De multe ori întocmea referatele ce trebuiau transmise către Centrul eparhial ori altor instituții.

Toate acestea se aflau, pe lângă cei care lucrau în administrarea lor, în grija directorului, pe care mi-l amintesc purtând adeseori halat peste reverendă, întotdeauna îngrijit, cu cămașă albă și cu uniforma clericală impecabilă.

În al doilea rând, nu pot uita frumusețea orelor de Noul Testament pe care părintele profesor le-a predat în cursul superior. Știa multe, cu precădere cuvintele Evangheliei, și ne recomanda să citim Sfânta Scriptură din scoarță în scoarță. Avea câteva subiecte predilecte pe care le aducea în discuția elevilor săi, lucruri ce aveau să ne fie de folos în formarea noastră și cunoașterea cuvintelor vieții veșnice, iar mai târziu, în slujirea Bisericii.

Argumenta întotdeauna ceea ce afirma prin versete din Noul și Vechiul Testament. Era un dascăl preocupat de disciplina lui, pe care o preda cu pasiune şi atenţie, încadrându-se astfel în acea categorie de profesori care te ajutau să pleci cu lecția învățată din clasă. Era bun și la note, fără să facă excese în acest sens, întrucât cei mai mulți dintre elevii săi se pregăteau temeinic, rod al modului deosebit în care profesorulsădea în mintea şi inima tinerilor Evanghelia şi cuvintele Vieții veşnice.

A fost așadar un profesor de care elevii de altădată își amintesc cu plăcere pentru calităţile lui, pentru atenția pe care o oferea acestei discipline și pentru tactul pedagogic ce se și impunea la cea mai importantă disciplină din anii seminarului.

Nu pot să uit că la toate privegherile mari pe care ierarhii de atunci ai Moldovei şi Sucevei le săvârșeau la Mănăstirea Neamț cu prilejul Înălțării Domnului, Pogorârii Duhului Sfânt sau cu alte prilejuri, dar și la sărbătorile seminarului, părintele profesor Mihai Vizitiu se dovedea un atent slujitor și un foarte bun proscomiditor, așezând cu atenție pe Sfântul Disc părticelele scoase cu copia din prescurile pregătite pentru jertfa nesângeroasă a Domnului.

De asemenea, nu pot uita cât de frumos rostea psalmii Utreniei la hramul Mănăstirii Neamț. A fost legat de mulți dintre viețui­torii acestei mănăstiri. L-am văzut în anii viețuirii mele la Neamț, dar și după aceea, prezent la evenimente importante ale mănăstirii, la înmormântarea multor călugări, unii dintre ei foarte cunos­cuți pentru îndelungata viețuire, dar și pentru faptele lor bune, la unii dintre ei rostind cuvinte care vorbeau din inimă despre o legătură sfântă între un preot de parohie și slujitorii mănăstirilor.

Totodată, îmi aduc aminte că în momentul în care am fost tuns în monahism la Mănăstirea Neamț, înainte de Revoluția din 1989, părintele profesor Mihai Vizitiu și aproape toți profesorii de la seminar au fost prezenți. După cuvântul rostit de arhimandritul (pe atunci) Bartolomeu Anania, a vorbit părintele profesor şi director Mihai Vizitiu. Îmi amintesc cuvintele frumoase pe care le-a dedicat monahismului, mărturisirile făcute, legătura lui cu părinți importanți care viețuiau atunci în Moldova și, nu în ultimul rând, de părintele Veniamin Acojocă­riței (fost slujitor al Catedralei Mitropolitane din Iași și pictor) care îi fusese binefăcător şi pe care eu l-am îngrijit în ultimele zile ale vieții și în chilia căruia m-am mutat la Mănăstirea Neamț în anul 1988.

Părintele profesor Mihai Vizitiu a mărturisit de multe ori că a fost atras de viața monahală și s-a aflat la un pas de a deveni el însuși monah, pentru că aproape de satul lui natal Buzeni, comuna Băluşeni, din Ținutul Botoșanilor (născut la 9 noiembrie 1938), era un schit la care a mers adeseori în copilărie, împreună cu țăranii zonei, oameni profund credincioși. Frumusețea slujbelor, chipurile cuvioase ale monahilor și dulceața harului simțită în rugăciune l-au determinat să urmeze mai târziu cursurile Seminarului de la Mănăstirea Neamț.

Astăzi, în locul schitului de odinioară se înalță unul dintre cele mai frumoase aşezăminte monahale pe care le are Moldova, Mănăstirea Zosin, ctitoria harnicului arhimandrit Teodosie.

Aveam să îl reîntâlnesc pe părintele Mihai Vizitiu la Iași, acolo unde a fost invitat de Mitropolitul Daniel al Moldovei la acea vreme, ca profesor al nou-înființatei Facultăţi de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”, la început cu statutul ei de Institut Teologic Universitar, pentru scurt timp. A predat aceeași disciplină, Noul Testament, preocupat, punctual, nelipsind de la vreun curs. O parte din anii petrecuți la Iași i-a închinat și administrației, fiind consilier pentru învățământ și activi­tăți ale tineretului.

Am fost de multe ori în biroul său, în care păstra o ordine desă­vârșită, fiecare document fiind așezat după o rânduială anume într-un dosar special.

Și aici, ca și la Seminarul de la Mănăstirea Neamț, părintele profesor rămânea adeseori peste program, lucrând intens, mai ales că locuia la Iași câteva zile pe săptămână, întorcându-se în sânul familiei doar la sfârșitul săptămânii.

Atât la birou, cât și la ședințele Permanenței Consiliului eparhial al Arhiepiscopiei Iașilor, prezidate aproape întotdeauna, cu excepțiile de rigoare, de Mitropolitul Moldo­vei, părintele profesor Mihai Vizitiu arăta aceeași ordine în documente, în cuvintele rostite și în felul de a fi.

Am fost împreună călători în țară și în străinătate, fiind pelerini la Locurile Sfinte, în Iordania şi Egipt. Am ascultat intervențiile pe care le-a avut în vremea acestor călătorii. Vorbea întotdeauna inspirat, fiind orator bun, dovedindu-se un om care deprinsese fru­musețea slujirii Bisericii.

De aceea, cred că la împlinirea a 80 de ani de viață, părintele profesor Mihai Vizitiu se bucură de cei pe care i-a întâlnit în drumul vieții, numeroşi ierarhi, profesori de teologie și foarte mulți ucenici formați în cele peste treizeci de promoții de elevi și studenți pe care le-a îndrumat ca profesor la Seminarul de la Mănăstirea Neamț sau la Facultatea de Teologie „Dumitru Stăniloae” din Iași.

Pentru toți aceștia, părintele Mihai Vizitiu este un exemplu de viețuire, profesor preocupat, cleric râvnitor, atent, dăruit cu multe harisme, care s-a străduit să ofere din agonisita lui duhovnicească și cărturărească celor pe care i-a întâlnit.