Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Ceasul cu cuc (II)

Ceasul cu cuc (II)

Un articol de: Ziarul Lumina - 23 Iunie 2017

El dă, spunea Ion Milea, nu doar ora, ci și viața exactă. Oamenii se opreau în loc, când se pornea cucul, și numărau de câte ori îl auzeau cântând. Însemna că atâția ani mai aveau ei de trăit. Dacă aveau puțin de numărat, priveau chio­râș spre pădure și-l afuriseau în gând.

Privitul chiorâș e atunci când îți folosești lumina ochilor pe post de întuneric! Dacă numărau mult, rosteau vorbe de mulțumire și plecau veseli mai departe.

Cucul, mai spunea Ion Milea, era un cuvânt despre noroc și nenorocire. Dar mai mult despre noroc, fiindcă, pe lângă anii vieții, el vorbea și despre nunțile ce urmau să se întâmple. De aceea și trăgeau tot timpul fetele nemăritate cu urechea spre pădure, încercând să afle de la ceasul școlii noastre cât de repede vor îmbrăca rochia de mireasă.

Rochia asta era pentru ele cam ce era pentru noi vacanța mare.

Într-o zi, deși ar fi trebuit să-l auzim, căci nu veniseră încă Sânzienele, cucul a amuțit! Lucru ce ne-a speriat pe toți. Îndeosebi pe domnul Bălțatu, care ne zisese primul de cutia din care cântă. Se întâmplase ceva cu el. Dar mai rău era că se întâmplase ceva și cu timpul. Crezusem la început că numai cu timpul nostru de la școală, deoarece se încurcau orele între ele. Ne-am trezit că domnul Bălțatu, ce-o înlocuia din nou pe doamna, ne cere la ora de citire să facem tot felul de socoteli cu literele din alfabet, iar la cea de aritmetică, să transformăm cifrele în propoziții și propozițiile într-o compunere despre cea mai neo­bișnuită întâmplare din viața noastră.

N-a scris nici unul nimic. Domnul Bălțatu a zis c-o să ne lase pe toți repetenți. Dar n-a avut când, pentru că a doua zi s-a întors învățătoarea noastră, care a spus că ne-am descurcat foarte bine, și-a trecut în caietul fiecăruia dintre noi câte un zece, chiar și în cel al Romiței, ce nu mai primise nicicând o notă atât de mare. Era pentru întâia oară când avea de câștigat de pe urma muțeniei! Dar nu a ei, ci a cucului.

Oamenii din sat aveau, în schimb, de pierdut. Căci fără ceasul mare al școlii, care măsura timpul tuturor, se zăpăciseră de-a binelea zilele săptămânii, spre deosebire de cele de pe lumea cealaltă, care, fiind una singură, rămâneau tot timpul ne­schimbate!

Pe lumea de aici, era vineri în loc de luni. Și vineri în loc de marți. Miercuri în loc de sâmbătă. Sâmbătă în loc de duminică. Duminică în loc de joi. Și nu era niciodată aceeași zi peste tot. Dacă la intrarea în sat, cam prin dreptul casei unchiului Marin, era marți, în dreptul primăriei, ce se afla destul de aproape de școala noastră, pe partea dreaptă a drumului, cum veneai dinspre Vitănești, era duminică. Cei ce veneau cu treabă la primărie găseau ușa încuiată, cum era și ușa bisericii, spre care porneau, gătite ca de sărbătoare, femeile ce locuiau în jurul primăriei.

În dreptul casei noastre era miercuri. Mama mă trimitea după gaz la magazin, având grijă să-mi spună: vezi să nu te întorci vineri!

Cu toate că nu-mi lua mai mult de un sfert de ceas, chiar vineri mă întorceam!

Zilele deveniseră la fel de scurte ca orele. De aceea și spuneam la școală că începem ziua de muzică, pentru ca, ora următoare, să trecem la ziua de de­sen!

Uneori țineau doar câteva minute zilele. Ne gândeam, dacă nu-și venea cucul în simțiri, apucându-se din nou de cântat, că, în felul acesta, or să fie și anii noștri mai scurți. Iar odată cu ei ni se vor scurta și viețile. Chiar și viața mea, în ciuda convingerii că eu nu o să mor niciodată, se putea încheia până la sfârșitul primăverii.

Intram în vacanța de vară morți sau bătrâni!

Romița râdea cu gura până la urechi de toate acestea, iar ceilalți colegi de clasă râdeau de Romița, în vreme ce eu priveam îngrozit la ei!

Dar cel mai rău lucru cu putință avea să se petreacă a doua zi, calculând după felul în care se măsura timpul înainte, nu acum, când zilele umblau brambura prin sat, după cum le venea lor pe chelie.

Nu puteai, oricât de mult încercai, să le ții șirul. Săptămâna începea pe la chindie, cu ziua de vineri, și se termina pe la prânz, cu cea de miercuri. (Va urma)

Fragment din romanul Duminica zilei de luni, în curs de apariție.