Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Ceea ce s-a întâmplat în Hristos trebuie să se petreacă și în noi

Ceea ce s-a întâmplat în Hristos trebuie să se petreacă și în noi

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Marius Nedelcu - 29 Apr, 2022

Învierea Mântuitorului Iisus Hristos ne arată drumul pe care suntem chemați să îl parcurgem. Într-un anumit mod, ceea ce s-a întâmplat în Hristos trebuie să se petreacă și în noi. Acest lucru definește caracterul hristocentric al vieții noastre. Nu numai că Hristos este în centrul existenței noastre ca o preocupare personală, ci că suntem configurați după El, suntem rescriși în cheia lui Hristos. Trupul înviat al Domnului devine izvor de putere și de prefacere spre bine pentru noi. Ne trage spre Tatăl și nu putem trece cu vederea acest lucru. De aceea se spune că după Înviere lumea nu mai este aceeași. Departe de a fi doar un popas de odihnă, Învierea Domnului este polul de atracție al existenței noastre. În planul mai mare al vieții noastre repetăm Învierea Domnului, o actualizăm ori de câte ori putem prin strădaniile noastre, prin dorința și lucrarea personală a fiecăruia. Nu ne rezumăm doar să o parcurgem atunci când calendarul ne indică că a venit vremea Paști­lor. Acest nivel personal-duhovnicesc al trăirii Învierii Domnului este deosebit de important, iar rugăciunea este unul din mijloacele prin care se face această actualizare și permanentizare a Învierii în sufletele noastre și nu numai, ci chiar și în trup, ca pregustare. Am spus mai sus că trebuie să se întâmple în noi ceea ce s-a întâmplat în Hristos. Sfântul Grigorie Palama arată această înrudire între Hristos și om, spunând că dacă în Hristos, trupul Său omenesc primea putere de la dumnezeirea Cuvântului Întrupat, atunci și în om se face un transfer de putere de la sufletul său către trup dacă în suflet omul pune rugăciune și fapte spirituale înalte. „Căci precum e comună Trupului şi Sufletului dumnezeirea Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu, îndumnezeind Trupul prin mijlocirea Sufletului, încât se săvârşesc prin trup fapte ale lui Dumnezeu, aşa la bărbaţii duhovniceşti harul Duhului, trecând prin mijlocirea sufletului la trup, îi dă şi acestuia să pătimească cele dumnezeieşti şi să pătimească în chip fericit împreună cu sufletul, care pătimeşte cele dumnezeieşti şi care, odată ce pătimeşte cele dum­ne­zeieşti, are şi ceva pătimitor, lăudabil şi dumnezeiesc. Mai bine zis, latura pătimitoare din noi fiind una se face tot ea şi lăudabilă, şi dumnezeiască”, spune Sfântul Grigorie Palama (Filocalia, volumul 7, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2013, p. 286). Re­ținem cuvintele sfân­tului, că latura pătimitoare din noi se face și ea lău­dabilă și dumnezeiască. Acest lucru ne arată adevărul că prin Hristos sufe­rin­țele noastre, limitările existenței, contex­tele negative nu mai sunt opre­liști pentru a trăi viața cu Dum­nezeu, ci El le-a transformat în viața Lui ca evenimente harice prin care a apropiat firea umană de Dumnezeu.

Trupul nostru, viața biologică am zice, primește putere de la suflet, sau mai degrabă de la lucrările sufletești care aduc harul lui Dumnezeu în om. Sub înrâurirea acestora el se înnoiește și se umple de o viață care nu este numai biologică, ci este viața adevărată, dumnezeiască. În acest context, Sfântul Grigorie Palama vorbește de latura pătimitoare a trupului, care pri­mește putere de la suflet, sau de la lucrările sufletești cum ar fi rugăciunea neîncetată și strădania continuă de a împlini poruncile Domnului. „Fiindcă înaintând la împlinirea acestui rost fericit al ei, latura pătimitoare îndumnezeieşte şi trupul, nefiind mişcată de patimile trupeşti şi materiale, chiar dacă aşa li se pare celor lipsiţi de experienţă, ci mai degrabă ea însăşi întorcând spre sine trupul şi atrăgându-l de la plăcerea pentru cele rele şi insuflându-i prin sine o sfinţenie şi o îndumnezeire de care nu mai poate fi jefuit. Dovada limpede a acestui fapt sunt moaştele făcătoare de minuni ale sfinţilor”, învață sfântul isihast (Filocalia, volumul 7, pp. 286-287).

În felul acesta vedem că trupurile noastre sunt chemate la înviere, nu sunt destinate morții și distrugerii, pentru că orice face omul bine se răsfrânge asupra lui. Sfântul Grigorie Palama aduce ca argument biblic pe Sfântul Arhidiacon Ștefan, a cărui față strălucea înaintea martiriului său: „Iar Ştefan, cel dintâi martir, încă trăind, «avea faţa strălucind ca faţa unui înger» (Fapte 6, 15). Deci n-a pătimit şi trupul lui cele dumnezeieşti? Prin urmare şi pătimirea aceasta şi lucrarea ei este comună sufletului şi trupului. Şi împreună-pătimirea aceasta a lor nu se face sufletului piron care-l ţintuieşte de cugetele pământeşti, trupeşti şi-l umple de întuneric, cum zice filozoful, ci este o legătură şi o unire negrăită cu Dumnezeu, care desface în chip minunat chiar şi trupul de patimile rele şi pământeşti” (Filocalia, volumul 7, pp. 287-288).

Am vorbit de caracterul personal al Învierii, iar în aceste cuvinte ale Sfântului Grigorie Palama vedem că este și o cale de a trăi Învierea lui Hristos în noi prin înnoirea noastră continuă și adăparea de la Izvorul harului: „De felul acesta sunt lucrările negrăite de care auzi că se săvârşesc în trupurile celor ce au îmbrăţişat în chip sfânt pentru toată viaţa sfinţita linişte (isihie). Şi ceea ce pare în ele neraţional e mai presus de raţiune şi scapă, prin depăşire, înţelegerii celui ce le cercetează cu raţiunea şi nu caută cunoştinţa lor cu fapta şi cu experienţa mijlocită de aceasta. Iar acesta dacă nu aduce credinţă, singura în stare să primească adevărul mai presus de raţiune, explicând, vai, fără sfinţenie cele sfinte, batjocoreşte cele ale evlaviei” (Filocalia, volumul 7, p. 288).

Numai printr-o angajare personală, printr-o trăire intensă a Învierii ne putem impropria darurile extraordinare ale acestui eveniment numit de Părinții Bisericii ca o a doua creație a omului și a întregii făpturi.