Cei care transformă noaptea în zi

Într-una din călătoriile făcute în Muntele Atonului am ajuns, cu binecuvântarea Celei pline de Dar, la schitul Lacu, „pustia cea mai dintru adânc“ sau „Tebaida Sfântului Munte“, un loc pustnicesc foarte retras. Mai mult de 40 de monahi iubitori de înălţimi duhovniceşti se nevoiesc în cele 13 chilii româneşti din valea cu multe izvoare, umbrită de vârful Atonului şi de pădurile ce poartă culoarea smaraldului. Până prin anii â92-â93 ai veacului trecut, în acest pustiu erau numai două chilii care mai păstrau locul vechilor nevoinţe şi candela nestinsă a sihaştrilor români care se împuţinaseră atât de mult, încât era doar un pas până la pierderea continuităţii ce venea de departe, din vremuri îndepărtate...

Ceva din taina începutului Creaţiei

Vechile chilii care mai aveau o parte din ziduri în picioare au fost refăcute, cu multă osteneală, atât din partea monahilor, cât şi a unor binefăcători cu vocaţie de ctitori. Datorită lor, paraclisele chiliilor (cu hramuri închinate mai ales Protectoarei Muntelui) au din nou rânduiala slujbelor şi unele dintre ele („Buna Vestire“, „Acoperământul Maicii Domnului“, „Sf. Artemie“, „Înălţarea Domnului“) Sfânta Liturghie în fiecare zi.

Poposind la schitul Lacu pentru un răgaz de suflet m-am cuminecat din frumuseţea Privegherii şi a Liturghiei. Liniştea locului întreruptă doar de glasul clopotelor şi de picăturile de ploaie, atât de aşteptate în timpul verii, avea ceva din taina începutului Creaţiei, când Dumnezeu privise spre ceea ce făcuse şi toate erau bune foarte.

În această atmosferă de bucurie şi de trăire tainică am urcat într-o zi de sărbătoare la chilia Sfântului Artemie. Agăţată de stânci, ca un cuib de vulturi, chilia (care nu înseamnă doar o singură încăpere, ci de fapt un mic schit) are nouă părinţi nevoitori adunaţi în jurul părintelui Pimen Vlad, călugăr cu metania la Sihăstria Neamţului.

Era zi de sărbătoare, aşadar cu posibilitatea întâlnirii fraţilor în duh de comuniune şi de iubire trinitară. Împreună cu alţi părinţi am urcat cu anevoie cărarea către sălaşul sihaştrilor. În mica bisericuţă am cântat împreună Vecernia şi am gustat un peşte fript pe jăratec ca în vremea bucuriei apostolilor care-L însoţeau pe Cel care este Calea, Adevărul şi Viaţa.

La agapa aşezată simplu sub un măslin plin de roade, monahul Pimen a povestit cu „har“ de moldovean, încercările drumului său spre linişte. N-a uitat să ne spună că avva Cleopa, văzându-l pe dealurile din preajma Sihăstriei, i-a prevestit plecarea la Aton. deşi el nu avea atunci în gând o astfel de călătorie. Au trecut de atunci 16 ani. Tinereţea lui şi-a petrecut-o în „grădina Maicii Domnului“, cum numeşte muntele Athos într-o carte a sa, care are deja două sau trei ediţii. Având obârşia în ţinutul Fălticenilor, la Băieşeşti, monahul Pimen îi are în preajmă şi pe fratele său, monahul Dosoftei, şi pe verişorul drept, ierodiaconul Irineu, cu glasul său de privighetoare în corul psalţilor, măiestrit armonizat, de la schitul „Sfântul Dimitrie, Izvorâtorul de mir“.

Dor de viaţă nesfârşită...

Viaţa simplă a acestor monahi m-a impresionat efectiv până întru adâncul sufletului.

În acele zile, m-am tot gândit la nevoinţa şi la asprimea vieţii lor, la permanenta rugăciune şi trăire în spirit filocalic a vremii vieţii acesteia pământene.

La plecarea din chilia „Sfântul Artemie“, părintele Pimen ne-a dăruit şi o carte de versuri intitulată sugestiv: „Din adâncul inimii“. Sunt scrise în urma unor trăiri profunde legate de copilărie, de intrarea în mănăstirea Sihăstria şi surprinzător, conţin şi un testament, deşi monahul Pimen Vlad este tânăr, fără fire albe de păr în barbă şi credem că Dumnezeu îi va dărui încă mulţi ani de viaţă pentru a-şi „rescrie“ testamentul. Versurile adunate în cărţulia amintită m-au dus cu gândul la cele scrise de Sfântul Ioan Iacob sau de marele avvă Paisie Olaru. Simple, fără complicaţii lingvistice şi filosofii înalte, versurile vorbesc de dorurile după veşnicie ale monahului care trăieşte de ceva timp în lumea frumuseţilor paradisiace. Este un dor de viaţă nesfârşită, fără dureri şi suferinţe, un dor de Maica Preacurată, de Rai, de îngeri şi de sfinţi.

Şi pentru că veni vorba de „Testament“, ultima poezie a monahului, am să vă spun că este vorba de ridicarea unei chilii noi, închinată Maicii Domnului, după care aşteaptă vremea odihnei. Şi această dorinţă a părintelui Pimen s-a împlinit în mare parte. Pe înălţimi, mai sus decât toate chiliile de la Lacu, se ridică un paraclis cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului“ şi chilii pentru câţiva monahi. Când s-au apucat de lucru, părinţii nu aveau nici un ban pus deoparte. Au venit, trimişi din înălţimi, binefăcători cu dare de mână, au venit muncitori din România, între ei şi un sculptor, care şi-a instalat atelierul chiar sub stâncile munţilor. Din zori şi până la lăsarea întunericului trudesc ca să ridice o nouă casă lui Dumnezeu şi Preacuratei Sale Maici.

„Din adâncul inimii“

Am coborât de la chilia Sfântului Artemie fără grai. N-am îndrăznit să le cer părinţilor Pimen, Irineu, Dosoftei, Siluan, Ciprian şi celorlalţi să se roage pentru mine.

Mi-am dat seama, încă o dată, de lipsa ostenelilor mele şi de marea distanţă dintre mine şi înălţimile pustiei.

Coborând pe treptele de piatră aşezate de mâinile sihaştrilor, se făcuse deja noapte. Pentru monahii atoniţi, noaptea se sfârşeşte degrab. Îndată după ora 1:00 încep slujbele în tot muntele. Când se ivesc zorile, Liturghia este deja terminată. Ei transformă noaptea în zi „răscumpărând vremea, că zilele rele sunt“.

Am scris acestea „din adâncul inimii“, aşa cum se numeşte cartea de versuri a monahului Pimen Vlad, pe care mi-a dăruit-o. Va trebui să se gândească la un alt testament. Cel scris la sfârşitul cărţii este deja rămas în urmă, ca şi lumea strâmtă în care trăim noi.