Cel de lângă noi

Aşezat cuminte pe treptele blocului, băiatul părea abia ieşit din copilărie. Mult mai târziu am aflat că trecuse pragul celor 18 ani.

Era slăbuţ, curat îmbrăcat, chiar cochet, tuns modern, dar cu nişte ochi mari şi trişti în care domnea o expresie de indiferenţă la tot ce se petrece în jur. Stătea ore întregi pe scara blocului fără a scoate o vorbă, singura lui comunicare fiind cu cei de vârsta lui în monosilabe sau foarte puţine cuvinte.

Deşi locuia în blocul nostru, nimeni nu-l cunoştea, nu şi-l amintea micuţ, nu-i ştia numele. Copiii cartierului au descoperit că-l cheamă Petre.

Ieşirea din anonimat s-a petrecut într-o zi de sărbătoare când liniştea comunităţii a fost sfâşiată de nişte urlete neomeneşti. De la geamurile lor, oamenii speriaţi priveau un spectacol de coşmar. Tăcutul Petre, într-o criză de nebunie, îşi smulgea hainele, bolborosind cuvinte fără şir întrerupte de sunete groase animalice, scoase de undeva din străfundul sufletului său întunecat de durere. Nu vedea şi nu auzea nimic. Intrase într-o lume a lui în care se lupta cu umbrele înfricoşătoare ale nemulţumirilor şi durerilor adunate în scurta lui viaţă.

Petre a devenit o ameninţare pentru lumea din jur. Crizele s-au repetat. Eticheta de nebun i-a fost pusă şi asupra lui s-au abătut pumni, injurii şi ameninţări. N-avea cine să-l apere şi, ca şi când ar fi înţeles asta, se răzbuna.

Pe cât de tăcut era ziua, noapte de noapte se dezlănţuia. Nu făcea rău nimănui, dar bântuia până în zori pe scări şi în jurul blocului într-un dialog continuu cu fiinţe numai de el văzute, cărora le povestea necazurile şi nedreptăţile îndurate.

Cine era Petre de fapt? Un copil retardat crescut de mic prin cămine, spitale şi şcoli speciale în care lumina credinţei în spiritul divin nu pătrunde, iar relaţia bazată pe căldură umană nu există. Cu o mamă pe care aproape că nu o cunoştea, băiatul alterna momentele de luciditate cu crizele unei boli netratate.

La majorat, considerat fiind nepericulos, Petre a fost trimis acasă. Dar ce însemna acasă pentru el? O lume străină, rece şi ostilă în care se simţea izolat, bruscat şi nedreptăţit. Şi totuşi... într-o zi, Petre a zâmbit. Stătea ca de obicei cuminte şi tăcut. M-am apropiat şi i-am întins o pară. Miracolul s-a produs. Ochii lui mari m-au privit cu uimire şi neîncredere, iar mâna s-a întins cu sfială spre darul oferit. Încet, încet pe faţa lui mereu serioasă s-a revărsat o caldă mulţumire şi un zâmbet copilăresc i-a destins trăsăturile de obicei încordate.

Acest "mulţumesc" nerostit îl aducea pe Petre pentru o clipă între oamenii pe care el ar fi vrut să-i iubească.

Şi atunci mă întreb, Doamne, cum ne putem numi creştini, noi, cei care uităm de semenul nostru în necaz, şi, din dragostea cu care ne învălui permanent, nu reuşim să răsfrângem măcar o mică parte asupra unui suflet năpăstuit ca Petre?