„Celor bogaţi în veacul de acum porunceşte-le să nu se semeţească“

Ce voi zice şi ce voi grăi? Vremea este de lacrimi, iar nu de vorbe de plâns, nu de cuvinte de rugăciune, iar nu de grăire către popor, aşa de mari sunt faptele ce s-au petrecut. Nevindecată este buba, mare este rana şi vindecarea ei este mai presus de orice doctorie, având trebuinţă de ajutorul cel de sus. Iov pierzându-le pe toate, sta pe gunoi, şi auzind prietenii lui au venit la el şi, văzându-l de departe, şi-au rupt hainele şi şi-au presărat pământ pe capetele lor şi au plâns cu glas mare.

Tot aşa trebuia să facă toate cetăţile cele dimprejurul nostru, să vină în cetatea noastră şi să plângă cu mare milostivire pentru cele ce s-au întâmplat. Acela sta atunci în gunoi, acesta stă acum în mare cursă. Şi precum atunci, diavolul a năpădit asupra turmelor, a cirezilor şi a întregii avuţii a Dreptului, aşa cum s-a tulburat împotriva cetăţii noastre. Dumnezeu a îngăduit şi atunci şi acum; atunci să facă pe Dreptul mai strălucit cu mărimea ispitelor, iar acum, ca pe noi să ne înţelepţească mai mult cu mărimea necazului acestuia…

„Celor bogaţi în veacul de acum porunceşte-le să nu se semeţească“ spune Pavel. Zicând „celor bogaţi în veacul de acum“, arătat este că sunt şi alţi bogaţi, dar ai veacului ce va să fie. Precum era Lazăr, care în această viaţă era sărac, iar acum, în cealaltă, este bogat. Nu cu aur şi cu argint, sau cu vreo altă materie de aceasta, stricăcioasă şi muritoare fiind îmbogăţit, ci cu bunătăţile cele negrăite, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit.

Aceasta este cu adevărat bogăţie şi îndestulare, când nici stricăcioasă nu este şi nici schimbare nu va primi. Iar bogatul acela, care trecea cu vederea pe Lazăr, a ajuns mai sărac decât toţi, că rugându-se să dobândească o picătură de apă, nici atât n-a primit. De aceea i-a numit bogaţi ai veacului acestuia, ca să cunoşti că, odată cu viaţa aceasta, încetează şi îndestularea; nu trece mai departe, nici se mută împreună cu cei ce o au când se mută de aici, ci, de multe ori, chiar mai înainte de moarte îi lasă. Şi aceasta o arată Pavel, zicând: „Nici să-şi pună nădejdea în bogăţia cea nestatornică“ (I Tim. 6, 17).

Nimic altceva nu este aşa de necredincioasă ca bogăţia, despre care de multe ori am zis şi nu voi înceta a zice. Fugar nemulţumitor, slugă necredincioasă este, măcar de o vei pune în nenumăraţi butuci; trage şi butucii cu ea şi se duce. Şi de multe ori cei ce o aveau au închis-o cu uşi şi cu zăvoare şi au pus păzitori s-o păzească, dar ea, momind pe păzitori, împreună cu ei, cei ce o străjuiau, a fugit, târând după ea pe păzitori. Iată că nimic n-a folosit această strajă. Ce poate fi mai necredincios ca bogăţia? Şi cine poate fi mai ticălos ca cel ce se sârguieşte spre dobândirea ei? Şi se ispitesc, cu atâta osârdie, să adune un lucru atât de putred şi nestatornic, ne-auzind pe proorocul care zice: „Vai de cei ce nădăjduiesc în puterea lor şi întru mulţimea bogăţiei lor se fălesc“. (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii şi cuvântări)