Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Centenarul lui Dom Hélder Camara

Centenarul lui Dom Hélder Camara

Un articol de: Cornel Cadar - 07 Mar, 2009

Anul 2009 este anul centenarului naşterii episcopului de Recife (Brazilia), Dom Hélder Camara (1909-1999). În acelaşi timp, se împlinesc 10 ani de la trecerea lui la cele veşnice. În Brazilia, Italia, Franţa, precum şi în alte ţări europene, pe durata întregului an, se desfăşoară numeroase iniţiative (celebrări, conferinţe, simpozioane), care au menirea de a aprofunda gândirea, viaţa şi mesajul aceluia despre care s-a spus că „vedea lumea cu ochii lui Dumnezeu“. Se vor evoca fapte şi episoade din viaţa unui prieten al săracilor, om al Dumnezeului păcii, care a fost numit „profetul lumii a treia“ sau „Francisc din Assisi ale secolului al XX-lea“. S-a distins prin implicarea în favoarea dreptăţii alături de cei săraci şi de ţăranii fără pământ, confruntându-se cu proprietarii de imense terenuri agricole.

S-a născut la 7 februarie 1909, la Fortaleza, în nord-estul Braziliei, fiind al unsprezecelea din 13 copii ai familiei Joao şi Adelaida. A fost sfinţit preot la 15 august 1931. Numit episcop auxiliar de Rio de Janiero la 3 martie 1952, a fost consacrat episcop la 20 aprilie 1952. În perioada 12 martie 1964-2 aprilie 1985 a fost episcop de Olinda şi Recife, în nord-estul Braziliei, una dintre regiunile cele mai sărace.

În anul 1955 a participat la crearea Consiliului Episcopilor Americii Latine (CELAM), contribuind la definirea „opţiunii preferenţiale pentru cei săraci“. Apropiat al cardinalului Montini, viitorul Paul al VI-lea, a participat activ la Conciliul Vatican II. S-a opus dictaturii generalilor (1964-1985), a ţinut o serie de conferinţe în America, Japonia, Africa şi în Europa (în special în Franţa), în timpul cărora a denunţat situaţia de sărăcie din lumea a treia, vânzarea de arme în ţara sa, războiul din Vietnam şi violenţa dictaturii braziliene. Promotor al nonviolenţei, făcea referinţă la Gandhi şi Martin Luther King.

A pus în acţiune o pastoraţie îndreptată spre slujirea celor săraci. A jucat un veritabil rol de purtător de cuvânt al poporului, al celor excluşi, al prizonierilor politici, al persecutaţilor şi al tuturor celor a căror drepturi civile au fost călcate sau pur şi simplu uitate.

Mai multe universităţi i-au dat titlul Doctor Honoris Causa: Louvain (1970), Chicago (1974), Amsterdam (1975), Uppsala (1977). Papa Ioan Paul al II-lea i-a adus omagiu în timpul călătoriei apostolice din Brazilia din anul 1980: l-a îmbrăţişat în faţa a două milioane de persoane numindu-l „fratele săracilor, fratele meu“. În anul 1973 a fost nominalizat la premiul Nobel pentru Pace. În anul 1985 s-a retras la Recife, alegând să locuiască într-o zonă populară, alături de cei din urmă, şi continuând lupta pentru pace. A părăsit această lume la 27 august 1999.

Cuvintele rostite la Universitatea din Harvard (SUA), cu ocazia decernării unui titlu (13 iunie 1974), rezumă întreaga sa viaţă: „Titlul cu care mă onoraţi mă face să cer de la Dumnezeu, în acest moment al vieţii, să nu trădez încrederea tinerilor şi să mă consum, până la sfârşit, în slujba omului, ca mijlocul cel mai sigur de a da slavă lui Dumnezeu. Dumnezeu vrea ca simbolul vieţii mele să fie lumânarea care arde, care se consumă, care se dăruieşte până se termină de topit ceara. Când nu mai rămâne nimic să se consume, decât flacăra mea încă pentru un moment, să am curajul să rămân viu şi drept, pentru a cădea apoi fericit cu convingerea că, într-o zi, poate mai repede decât ne imaginăm, puterea dreptului va învinge pretenţia dreptului puterii“.

Cuvintele sale au deranjat de multe ori. Criticilor săi le răspunde: „Când dau de mâncare săracilor, mă numesc sfânt. Când întreb de ce săracii nu au de mâncare, mă numesc comunist“.

Puterea şi speranţa cuvintelor sale părinteşti, în special acelea adresate tinerilor, rămân şi astăzi de mare actualitate. La 25 iunie 1968, li se adresa tinerilor la Berlin: „Dacă mă întrebaţi care este cel mai puternic şi cel mai eficace ferment al revoluţiei culturale, pentru a obţine acea revoluţie structurală de care lumea are nevoie, vă răspund fără şovăială: creştinismul autentic. Dacă mă întrebaţi care este acel lider gata să-i înţeleagă pe tineri ca nimeni altul, care nu dezamăgeşte niciodată, vă răspund fără ezitare: Cristos“.

Pentru a nu se confunda acţiunile sale cu politica, a refuzat invitaţia în Cuba şi amestecul cu acele curente politice care exaltau eliberarea promisă de „mişcările de eliberare“ din America Latină. „În calitate de creştin - spunea el - nu pot accepta violenţa armată. Sunt convins că numai iubirea poate să construiască. Nu am încredere în ură. Aceasta am înţeles din Evanghelie şi asta predic“.

Forţa o primea din rugăciune. Făcuse „votul ceasului“: să se trezească în fiecare zi la ora 2:00 pentru a se ruga până la Liturghia de la ora 6:00.