Cenzura imaginației

Asceza înseamnă, între altele, să înveți să te desparți: de obiceiuri și atașamente, uneori de oameni (fără a-i elimina însă din inimă și din rugăciune), dar mai ales de gân­durile sâcâitoare, de ima­ginație, fantezie și analiza în exces. Toate acestea tind să ne mute viața din real în iluziile pe care ni le creăm. Iar harul lucrează doar în realitatea noastră cea mai profundă. 

Imaginația și fantezia, capacitatea de analiză sunt puteri sufletești esențiale. Fiecare dintre ele sunt expresii ale creativității omului. Lumea s-a schimbat din generație în generație și pentru că imaginația a contribuit decisiv, cu abilitatea ei de a descrie și a explora lumi posibile. Gândirea prospectivă se leagă de imaginație și, datorită ei, viitorul capătă contururi concrete. În același timp, imaginația este numită de pă­rin­ții ascetici „puntea dracilor”. Este, așadar, spațiul prin care ispitele se pot cel mai ușor insinua. Greutatea realității încetează să existe în spațiul posibilului, care este alunecos, cu o geografie fluidă, în permanentă mișcare. Dacă se cuplează imaginația cu fantezia și cu analiza în exces, rezultatul poate să fie devastator. Primele oferă material pentru cea din urmă și rapid te pomenești, fără să îți dai seama, că nu mai ai atingere cu realitatea, chiar dacă tot ce se rulează în mintea ta pare a fi consistent, palpabil, adevărat. Pe terenul mișcător al iluziilor nu te poți lupta cu armele oferite de imaginație. Trebuie să ieși, să cobori în concret, să calci pe pământ tare. Să refuzi imaginației dreptul de a se substitui realității. De multe ori ceea ce explorezi în imagi­nație și analizezi cu mintea ți se pare că ai ajuns să și cunoști, să stăpânești. În viața spirituală, o asemenea cunoaștere slabă, lipsită de orice certitudine, este paravanul în spatele căruia se ascunde frica de a face cu adevărat saltul ultim spre Dumnezeu. Stăruim în lumea posibilitățile niciodată actualizate din lașitate ori lene. 

O parte importantă a vieții ascetice presupune efortul de a rămâne în concret, în realitate. Tocmai acesta este scopul tuturor practicilor fizice (post, metanii, închinăciuni, privegheri). Ele ne împing până la o anumită limită, dincolo de care iluzia rezistă greu. În același timp frăgezesc ființa și ne pregătesc pentru întâlnirea cu Dumnezeu, care nu poate avea loc decât în adevăr. Iar adevărul are mereu un preț de sudoare, pe care trebuie să îl plătim.