Cenzura imanentă

Gândindu-te că, în ultimii douăzeci de ani, cenzurii ideologice îi ia tot mai accentuat locul cenzura financiară, nu poţi să nu pui în balanţă cele două situaţii: prima, reprimarea libertăţii de expresie prin impunerea unei orientări politice, a doua, îngrădirea indirectă aceleiaşi libertăţi prin ataşarea unei valori exterioare expresiei înseşi: valoarea de piaţă. Fireşte, avantajul ultimilor ani e incontestabil. Totuşi, ceea ce într-un sens e resimţit ca progres, şi chiar e validat ca atare, reprezintă şi o poartă spre involuţie: într-o lume în care banii dau tonul, ajungi să-ţi scoţi la vânzare nu forţa brută, nu cuvinte, idei, imagini, materii şi forme instalate în felurite combinaţii, ci, până la urmă, chiar sufletul...

Puterea politică parcă nu ar satisface exigenţa dezirabilităţii unanime, dar puterea financiară? Nu toţi vrem să fim şefi, dar toţi, să o recunoaştem, vrem să avem bani! În plus, dacă cenzura ideologică are în ea o doză de ridicol, mergând de la jenant la grotesc-monstruos, ceea ce e o provocare salutară pentru spiritul liber, cenzura financiară pare perfect articulată epocii sale, fiind consistentă nu doar cu timpuri labile de tranziţie, cu demolări şi gesturi iconoclaste, ci şi cu aparente reaşezări ale lucrurilor în matca lor. Aparente, pentru că tonul face muzica...

Aşadar, cenzurii ideologice îi mai poţi răspunde păstrându-ţi libertatea, fiindcă inadecvarea ei la realitate e un stimul pentru resurse de neîngrădit, precum inteligenţa, ironia, umorul fin. Aluzia, metafora, încifrarea mesajului de revoltă lasă cumva loc de respiraţie. Ce faci însă cu faţa prietenoasă a cenzurii financiare, cu caracterul ei deseori cameleonic-insinuant, cu seducţia promisiunilor sale în cascadă? Când paradisul, chiar artificial, ţi-e înfăţişat ca aşteptându-te după colţ, e greu să nu semnezi pactul cu contemporana caricatură a lui Mefistofel. Adeziunea vine aproape automat...

Cenzorul ideologic consideră că prin mutilarea ideii exercită un control social ce va permite perpetuarea unei stări de fapt, în esenţă respingătoare. Dar cenzorul financiar? Şi nu e oare cenzura financiară tot o formă de cenzură ideologică? Mecanismele-i par mai subtile, dar resorturile ultime s-ar putea să nu fie atât de diferite...

Şi-atunci, în fond, care e rolul cenzurii? Viziunea metafizică a unui Blaga creează perspective atât de îndepărtate de colcăiala noastră cotidiană, încât numai la Cenzura Transcendentă nu ne mai vine să ne gândim azi. Să zăbovim atunci asupra dublului ei: cenzura imanentă. Fără iniţiale majuscule... fără pretenţii de altceva.

Cum efectul oricărei cenzuri exterioare este, se ştie, accentuarea atractivităţii a ceea ce e prezentat ca interzis, dacă printre promotorii actului de cenzură ar exista şi agenţi ai promovării valorii, atunci aceştia ar trebui să urmărească mai degrabă prefigurarea sau, după caz, fortificarea unei instanţe intime a acestui gen de control. Nu din afară îi trebuie impuse omului standarde şi valori, ci, în chiar interiorul culturii, ele strigă să fie lăsate să crească dinlăuntru. Şi poate că nu atât etică e acea cenzură imanentă fiinţei umane, cât mai ales estetică. Cenzură estetică? Contradicţie în termeni, ar răspunde un temperament artistic. Totuşi, cenzura estetică ne-ar pune la adăpost de exhibarea indecentă a atâtor rateuri de expresie şi ne-am dezmetici mai uşor prin jungla de indicatoare în care arta şi non-arta sunt atât de aproape.