Cerinţa Naşterii Domnului

Beculeţele de Crăciun au fost instalate deja de o săptămână pe stradă şi au început să se vadă printre afişele electorale. In pieţe şi parcuri au apărut brazii împodobiţi, vitrinele s-au umplut cu ornamente de sezon, iar în magazine şi la radio auzim colinde. Copiii repetă colindele pentru serbări, iar adulţii au început deja să se gândească la cadourile ce trebuie cumpărate, la rudele pe care le vor vizita. Crăciunul le va aduce tuturor câteva zile libere, alături de familie, pentru cei norocoşi departe chiar de zumzetul oraşului. Imaginea clasică pe care o avem despre aceste zile, aşa cum vedem atât de des în filmele de la televizor, este aceea a familiei reunite în jurul mesei şi a bradului sub care se găsesc, împachetate frumos, cadouri, chiar şi simbolice, pentru toţi. Neînţelegerile şi supărările de peste an sunt lăsate la o parte, domnesc armonia şi voia bună.

Ceea ce mulţi dintre noi uităm, însă, este că deşi în cele câteva zile, scoase din ritmul normal din timpul anului, noi ne bucurăm de liniştea şi căldura familiei, a prietenilor, pentru cei săraci sau singuri situaţia nu se schimbă cu nimic. Şi, de cele mai multe ori, când revenim la programul normal, reluăm cu uşurinţă animozităţile şi discuţiile în contradictoriu, căzând din dragostea care a luminat în suflete în acea perioadă. In spiritul acestei realităţi, mitropolitul Antonie al Surojului ne recomandă, într-una din predicile dinaintea Naşterii Domnului, să ne imaginăm următorul tablou: când Mântuitorul trebuia să Se nască, Fecioara Maria, alături de Iosif, a bătut la toate uşile din Betleem, căutând un loc unde să se odihnească puţin şi să poată naşte, şi nimeni nu i-a deschis. Toţi aveau grijile lor, dar, mai ales, tuturor le era bine în casele lor, aveau lumină, căldură, erau sătui, nimeni nu voia să împartă din toate acestea. Imaginându-ne cum Maica Domnului nu află o uşă deschisă, deprindem un cuvânt înfricoşător: străin. Suntem străini unii în ochii şi inimile celorlalţi, aşa cum Maica Domnului era străină locuitorilor Betleemului.

In acest timp în care Fecioara căuta un loc să-şi plece capul, înţelepţi de la ceea ce atunci era marginea lumii călătoreau căutându-L pe Fiul lui Dumnezeu, întrucât li se descoperise că Se naşte în Iudeea un Împărat nou, a cărui împărăţie nu va trece. Spune mitropolitul Antonie: cei mai înţelepţi, urmând steaua, L-au găsit pe Hristos deoarece căutau adevărul; L-au mai găsit păstorii, neînvăţaţi, dar cu o simplitate a inimii care i-a făcut să creadă îngerilor care le-au binevestit. „Simplitatea şi curăţia inimii omeneşti şi înţelepciunea omenească L-au aflat pe Hristos; tot ceea ce era între extremele acestea a trecut pe lângă El. Nouă nu ni s-a dat să fim înţelepţi, dar să ne curăţim inima, s-o deschidem pentru a urma inimii Sale i s-a dat fiecăruia din noi, fiecare poate să facă asta. Ne opresc frica, amorul propriu, aşa cum i-a oprit pe locuitorii Betleemului frica: ce va fi? Iată, o să intre în viaţa lor, în umila lor casă acest bărbat, această femeie, care aşteaptă prunc - te pomeneşti că vor rămâne aici, şi ce-o să se întâmple atunci?“ („Taina iubirii“, ed. Sophia, p. 21).

In filmul „Joyeux Noel“ se povesteşte următoarea întâmplare: în iarna lui 1914, trupele scoţiene, franceze şi germane luptau, se întâlniseră pe frontul de vest din Franţa, purtând lupte susţinute, fără victoria vreunei părţi. In seara de Ajun, a încetat focul, ca de obicei, pentru a fi reluat dimineaţa următoare. In tranşee, soldaţii din toate taberele erau trişti din cauza depărtării de casă, a prietenilor morţi, erau chinuiţi de frig şi de foame, dar şi speriaţi de un posibil atac din partea inamicului. La un moment dat, în liniştea îngheţată a nopţii, se aude glasul unui german, care în ciuda ordinelor, începe să cânte colinde. Aşteptându-se să se reia focul în orice moment, nemţii sunt surprinşi văzând că scoţienii şi francezii se alătură lor. Ieşind din tranşee, soldaţii decid încetarea conflictului în acea noapte, îşi împart mâncarea, îşi oferă unii altora cele necesare: haine, căciuli, bocanci, îşi arată pozele cu familiile de acasă, îşi poartă împreună suferinţa. A doua zi, dimineaţă devreme, un preot oficiază Liturghia pentru toţi soldaţii, urmând ca apoi să reia lupta. Numai că odată ce s-au cunoscut, odată ce s-au împărtăşit unul de celălalt, aceştia nu mai pot lupta, nu mai pot deschide focul asupra celor care le deveniseră fraţi în noaptea de dinainte.

In felul acesta a lucrat sărbătoarea Crăciunului în ei: nu şi-au mai fost străini. Nu au mai fost duşmani, ci din dragoste s-au odihnit unul pe celălalt. In ciuda tuturor ordinelor de la superiorii care au aflat de pacea lor ad-hoc şi conştienţi de sancţiunile care urmau, ei au ales să se deschidă unii altora şi prin aceasta să deschidă uşa Fecioarei care căuta loc să nască. Această pace, spre deosebire de liniştea pe care o resimţim noi în aceste zile, este una care te transformă pentru totdeauna, care te pune în imposibilitatea de a-l urî pe celălalt. De fapt, Naşterea Domnului înseamnă tocmai aceasta: Hristos vine în lume din dragoste, pentru a reface legătura pierdută dintre Adam şi Dumnezeu şi, simultan, pe cea dintre oameni. „De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute.“ (Ioan 15, 15). El, mai presus de toate, aceasta ne cere - să nu mai fim străini de Dumnezeu şi de cel de lângă noi, pentru a putea să ne spunem unii altora nu doar de Crăciun: eşti de-al meu, îmi eşti aproape.