Cerul gol

Suntem obişnuiţi să citim cărţi despre convertirea unor persoane şi ne bucurăm întotdeauna de faptul că semenii noştri Îl găsesc pe Dumnezeu. Suntem mereu, în astfel de cazuri, copleşiţi de taina şi de lucrarea divină.

Există însă şi cărţi despre oameni care îşi pierd credinţa. Mă cutremură şi acum cuvintele unei tinere provenind dintr-o familie de oameni credincioşi, care a învăţat la o instituţie particulară cu caracter religios, se împărtăşea de trei ori pe săptămână şi care a ajuns să gândească acest paradox: „Astfel, imoralismul nu era numai o sfidare la adresa societăţii, ci îţi îngăduia să atingi dumnezeirea; credincioşii şi necredincioşii foloseau destul de des acest cuvânt; după unii, el desemna o inaccesibilă prezenţă, după alţii, o ameţitoare absenţă: între una şi alta nu e nici o diferenţă“.

Rândurile de mai sus aparţin scriitoarei Simone de Beauvoir (Memoriile unei fete cuminţi) şi cad grele şi ascuţite ca un cuţit de ghilotină, despărţind în două o viaţă care începuse să crească în credinţă, dar care a încremenit apoi în ateism. Perioadei mistice a tinereţii, plină de lecturi şi experienţe religioase, i-a urmat o perioadă aridă din punct de vedere duhovnicesc, în care a ajuns la o unitate a contrariilor în ceea ce priveşte morala: „Între un sacrificiu supraomenesc şi o crimă gratuită nu este cine ştie ce distanţă“, afirmă Simone de Beauvoir.

Ajunsă la o vârstă la care a început să reflecteze la morala, la viaţa ei interioară, la raporturile ei cu Dumnezeu, a observat în sufletul ei o ruptură pe care a descris-o astfel: „Natura îmi vorbea de Dumnezeu. Totuşi, El îmi părea cu totul străin de lumea în care se frământă oamenii“. Într-adevăr, credinţa adevărată se păstrează datorită simţirii precise a prezenţei dumnezeieşti, viaţa religioasă se întemeiază pe certitudinea prezenţei.

Simone de Beauvoir recunoştea că era destul de înaintată în cultura religioasă, că urmase cursuri de apologetică. Dar îi lipsea simţământul prezenţei lui Dumnezeu. Gândirea ei a început să sesizeze această lipsă. Lumea o atrăgea şi renunţarea la credinţă s-a produs brusc: „Am înţeles că nimic nu m-ar face să renunţ la bucuriile pământeşti: «Nu mai cred în Dumnezeu», mi-am spus eu deodată, fără prea multă mirare. ş…ţ De aceea am fost atât de puţin mirată când I-am cunoscut absenţa în inima mea şi în cer. Nu L-am tăgăduit ca să mă descotorosesc de El pentru că mă stânjenea; dimpotrivă, mi-am dat seama că nu mai intervenea în viaţa mea şi am conchis că încetase să mai existe pentru mine“. Mai târziu, dialogul ei cu divinitatea a încetat definitiv: „Într-o noapte, L-am somat pe Dumnezeu să Se arate şi să-mi dovedească că există. Dar El a rămas mut şi de atunci nu I-am mai adresat niciodată cuvântul“.

Părintele Daniil de la Rarău vorbeşte despre credinţă ca despre o creaţie miraculoasă în noi. El afirmă că „una dintre cele mai grave erori ale raţionalismului, şi care, trebuie să o recunoaştem, suie până la teologia Evului Mediu apusean, şi care se perpetua primitiv şi decadent în urmaşii lui moderni fie negativi, atei, fie chiar apărători ai religiei: această eroare care e însăşi viziunea raţionalistă a lumii duce la încercarea de a dovedi sau de a respinge de la început existenţa lui Dumnezeu, ca şi cum Dumnezeu ar fi un lucru sau o idee pe care o poţi avea la îndemână să te joci cu ea cum vrei, nefiind niciodată absent, adică niciodată El refuzându-Se şi putând să-L ai în orice stare a ta sub ochi şi în gând fără nici o condiţiune, ca şi cum ar fi un obiect sau ceva mort“.

Aşa cum pentru omul care creşte în credinţă şi în cunoaşterea lui Dumnezeu totul e nou, lumea devine plină de sens şi mister şi mijloceşte comuniunea şi dragostea, pentru omul căzut toate se aplatizează, se sting, tac. Sentimentul singurătăţii, tăcerea, spaima terorizează sufletul. Cerul devine gol. Simone de Beauvoir a descris cu sinceritate această cădere: „Cu toate acestea, pentru mine, faţa universului se schimba. De multe ori, în zilele următoare, şezând la poalele fagului sau ale plopilor argintii, am resimţit cu adâncă nelinişte golul cerului. Înainte vreme, mă închipuiam în faţa unui tablou plin de viaţă, ale cărui culori şi lumini fuseseră alese chiar de Dumnezeu; întreaga suflare înălţa spre El un imn de slavă. Deodată totul amuţise. Ce tăcere! Pământul se rotea într-un spaţiu pe care nu-l străbătea nici o privire, iar eu, pierdută pe suprafaţa sa imensă, în mijlocul văzduhului orb, eram singură. Singură: pentru întâia oară înţelegeam sensul cumplit al acestui cuvânt. Singură: fără martori, fără interlocutori, fără scăpăre“.

Renunţarea la cer a dus la accentuarea ambiţiilor ei pământeşti. Căuta fericirea în cărţi. Îi plăcea să raţioneze. Fără nădejde, trăia ca într-o închisoare fără gratii. Locul pe care îl avusese religia în viaţa ei l-a luat literatura. În jurnalul ei revine laitmotivul singurătăţii. A apărut un zid între ea şi mama credincioasă. Părinţii nu o acceptau şi nici un dialog nu mai era posibil între ea şi ei. Ajunsese s-o încânte excesele: „distrugerea artei, moralei, limbajului, dezorganizarea sistematică, disperarea împinsă până la sinucidere“. Şi totuşi, continua să dorească cu patimă fericirea. În viaţa ei a apărut o groaznică plictiseală. Se aruncase în braţele trufiei. Recunoaşte că a plătit libertatea cu moartea unei fiinţe dragi: Zaza - în viaţa Simonei de Beauvoir, credinţa şi iubirea. Se simţea singură: nimeni nu o cunoştea şi nu o iubea întreagă, nimic nu era aşa cum şi-ar fi dorit, definitiv şi complet. Altădată, în copilărie, îi dăduse încredere faptul de a-L şti pe Dumnezeu aproape. Atunci ştiuse că El îndrăgeşte pe fiecare dintre făpturile Sale ca şi cum ar fi unica, ştiuse că privirea Lui nu o părăsea. Acum însă simţea că Dumnezeu continuă să tacă.

Prezentând cititorilor români Memoriile unei fete cuminţi, din care am citat mai sus, Simone de Beauvoir s-a caracterizat ca fiind o tânără burgheză, crescută în spirit tradiţionalist şi cucernic şi care, în final, eliberată de erorile sale, a pornit pe drumul ce avea s-o ducă la materialismul istoric şi socialism. Noi putem înţelege care a fost eroarea, precum şi drumul ei din care L-a eliminat pe Dumnezeu. Pentru ea cerul a rămas gol.