Cetatea zidirilor

Iaşi e un oraş fascinant. Cetatea e privită, totuşi, cu condescendență, cu superioritate, ba chiar cu un anume dispreţ de unii români. Aceste atitudini se nasc poate din lipsa de respect faţă de moldoveni, pe care îndeosebi valahii îi socotesc mai înapoiaţi. Ori se ştie că urbea Iaşiului reprezintă expresia sublimată a moldovenismului. În egală măsură, poate şi mai mult, Iaşiul este adorat. Şi pe bună dreptate. Dar adoraţia aceasta se hrăneşte mult din gloria trecutului. Oraşul este o sublimă necropolă a României şi depozitar al unor inestimabile zăcăminte spirituale naţionale. Asta nu face decât să alimenteze şi să întemeieze remarca răutăcioasă a inamicilor din alte părţi şi cu asupra de măsură a detractorilor dinlăuntru, că oraşul e mort şi nimic nu-l poate trezi din adormire. Astfel de judecăţi tran­şante nu pot fi decât excesive şi simplificatoare. Târgul celest, cum l-au alintat unii dintre adoratori, nu a murit şi nici nu se va întâmpla degrabă lucrul acesta. Dar e fără tăgadă că însemnătatea lui a scăzut. Centralismul, de care tânărul stat român a avut nevoie vitală mai ales după Unirea de la 1918, a diminuat până aproape la anulare rolul Iaşilor şi a supradimensionat importanţa Bucureştilor. Au perceput asta la timpul respectiv marii intelectuali ai Iaşilor. Cei mai mulţi au părăsit ca nişte marinari puntea unei corăbii care luase apă şi se scufunda. Aşa au plecat Mihai Ralea, Ionel Teodoreanu, Mihail Sadoveanu. Topârceanu, rămas aici, cânta în clavire soarta târgului, căruia, potrivit zicerii poetului Baladelor..., nu-i mai rămăsese decât un drum, cel la Eternitatea. Iaşii nu că deveniseră prea strâmţi ca să-i cuprindă pe corifeii intelighenţiei româneşti, ci nu mai dispuneau de mijloacele ce le-ar fi permis acestora dezvoltarea şi afirmarea plenară. Dintr-o astfel de pricină marile personalităţi plecau la Bucureşti în număr aşa de mare. O veritabilă hemoragie de materie cenuşie, ce nu avea cum să nu lase urme. Oraşul şi-a păstrat însă pe mai departe aura de cetate sfântă a românilor şi ţesutul de centru universitar. Această din urmă dominantă n-a fost estompată nici de industrializarea forţată din anii comunismului, ce încerca să schimbe şi profilul oraşului şi să-l transforme într-unul muncitoresc.

 Ceea ce uită cei care judecă cu asprime căderea Iaşilor de după Unirea din 1859, şi cu osebire după cea din 1918, e faptul că fruntaşii moldoveni au consimţit la un sacrificiu în interesul binelui naţional. Atunci, în 1859, s-au făgăduit Iaşilor o soartă mai bună şi un tratament aproape egal cu cel al Bucureştilor. Promisiunea a fost uitată repede şi nu de puţine ori de înşişi ieşenii ajunşi în dregătorii înalte. Însă Iaşii au rămas, în pofida neajunsurilor generate de subdezvoltare, a mutilărilor de arhitectură suferite în toate timpurile, şi mai cu seamă în anii regimului comunist, când clădiri cu valoare de simbol, precum Academia Mihăileană, au fost nemilos dărâmate, un oraş fermecător. Spre deosebire de majoritatea oraşelor româneşti, desfigurate de sistematizarea urbană socialistă, Iaşiul şi-a păstrat, cu toate aceste pierderi nu puţine, identitatea şi aura de cetate-nepereche. Cele mai multe dintre edificiile emblematice sunt în picioare, de la bisericile sale unice la Palatul Culturii, Biblioteca Fundaţiilor, Teatrul Național, Universitatea, Primăria, Casa Pogor și altele. Pe deasupra, datorită inspiraţiei unor edili din defunctul regim şi chiar din cel postdecembrist, câteva dintre aceste edificii au fost puse şi mai bine în valoare prin crearea în jurul lor a unor generoase spaţii de respirare ori printr-o iluminare feerică.

 Pătimirile pe care le au de îndurat multe dintre aceste construcţii identitare şi de mare preţ, adevărate nestemate de arhitectură, par a nu avea însă sfârşit. Cum afirma, cu năduf şi disperare, istoricul Ioan Caproşu, poate cel mai profund cunoscător al tezaurului vechi al oraşului, trecut în acest aprilie la cele veșnice, fiinţa Iaşilor este azi mai ameninţată ca niciodată cu pângărirea. Primejdia cea mare vine, după spusa apăsată şi îndurerată a lui Ioan Caproşu, de la lansarea ediţiei a doua a admirabilei cărţi Iaşii marilor zidiri, semnată de Dan Bădărău şi de domnia sa, de la un duşman mai feroce decât toţi cei de până acum, de la ban. Zicerea istoricului suna cutremurător. Înclini să-i dai dreptate şi te îngrozeşti la gândul că Iaşii ar putea pierde ceea ce au poate cel mai valoros, monumentele. Acestea şi amintirea faptelor marilor bărbaţi ai neamului, care au vieţuit aici, i-au adus renumele de Iaşii marilor iubiri. Datorită splendorii lor şi întâmplărilor cărora Iaşii le-au fost sălaş, Nicolae Iorga a exclamat că nu trebuie să fie român care în viaţa lui să nu fi văzut cetatea. Îmi aduc aminte cât de captivat eram de Iaşi în vremea copilăriei mele de la Fălticeni. Visam să ajung la Iaşi cum râvneşti să păşeşti în grădinile Raiului. Îl admiram fără să-l fi privit, doar din cărţi şi din poveştile altora. În casa părintească exista un cult pentru Iaşi. Când am intrat în Iaşi pentru întâia oară, oraşul mi-a tăiat pur şi simplu respiraţia. Era o senzaţie cu mult mai intensă decât cea încercată atunci când m-am dus de la ţară la iarmarocul de Sfântu’ Ilie din Fălticeni. De atunci s-a născut o legătură ce s-a adâncit şi consolidat în timp. Una de viaţă şi de moarte. M-am ataşat de acest loc pentru totdeauna. M-au bucurat reuşitele sale şi tare m-au mai întristat eşecurile lui. Le-am socotit şi ale mele. Sunt aici, ca şi la Fălticeni, acasă la mine. Mi-a plăcut şi-mi place nespus de mult să trăiesc în acest burg al Moldovei. Am suferit când am auzit vorbe de ocară la adresa Iaşilor şi m-a revoltat batjocorirea aşezării chiar de unii dintre ieşeni, nu numai cu vorba, ci mai ales prin nevrednicia lor.

 În Iaşi am însă scutul meu de apărare. Procedez mai totdeauna aidoma actorului Dan Nasta, fostul ieşean, omul de gust subţire, care-mi mărturisea într-un interviu, la Oleacă de taifas, că atunci când se află în Iaşi se simte fericit, deoarece nu are ochi decât pentru ceea ce merită privit. Şi eu, ca şi distinsul meu interlocutor, nu mă uit decât la splendorile acestui oraş sublim. Urâtul, ce se lăbărţează în atâtea dintre părţile lui, nu mai există în asemenea momente. Nu că-l ignor, dar nu-i dau drept la loc în cetate. Şi lupt, cât poate lupta un nevolnic ca mine, să-l înlătur. Puterea, câtă o am, se hrăneşte sufleteşte din frumosul ce sălăşluieşte neatins în aceşti sâmburi de demult ai Iașilor. Ca să-şi perpetueze gloria trecută, cetatea Iaşilor, atât de fericit situată pe dulcele coline romane, nu are altă şansă decât să ducă mai departe, să continue neabătut duhul măiestrelor zidiri de altădată. Aceste noi valori, dacă s-ar plămădi cu harul ce învăluie vechile zidiri, ar stârni cu siguranţă simpatie şi preţuire pentru Iaşi, simţăminte izvorâte din respectul pentru lucrarea frumosului. Iaşii au fost şi trebuie să rămână un tărâm al izvodirii frumuseţii, o cetate a zidirilor nepereche.

 Însemnările acestea se vor și un omagiu adus acestui neobosit condotier al monumentelor românești tezaur, cele mai multe biserici, care a fost strălucitul istoric medievist, cu vocație de eremit, Ioan Caproșu, membru de onoare al Academiei Române, urcat la ceruri săptămâna trecută. Domnia sa s-a alăturat de-a lungul vieții, prin demersuri jertfelnice, Bisericii, Patriarhului Teoctist, de care era apropiat, în bătălia eroică a salvării de la distrugere în timpul regimului comunist a lăcașurilor sfinte, militând cu verbul și fapta pentru dăinuirea lor ca palimpseste inestimabile ale nea­mului. Și pentru această exemplară lucrare întru dăinuirea „vechilor zidiri” merită din plin cinstirea noastră.