Cezura eternităţii

Dintre artele ce presupun evoluţia în timp, muzica este singura care conservă caracterul abstract al existenţei ei, singura care nu contaminează temporalul cu categoria spaţială. Muzica se sustrage - mereu discretă şi imprevizibilă - din faţa gesturilor noastre disperate de a reţine pentru noi o clipă sonoră, anulând egoismul nostru printr-o sfântă destrămare.

Captivă unui prezent continuu şi necruţător - care îmbătrâneşte tot ce-i cade sub incidenţă - muzica evoluează pe anumite coordonate temporale cu puternice conotaţii, pe care noi nu putem decât să le constatăm şi să le definim teoretic: barele dintre măsuri şi pulsaţiile, cezurile şi gesturile de frazare... Dar, dincolo de reperele fixe (pe care le regăsim, explicite, în manifestarea dirijorală), în afara acestei precizii princiare, muzica dispune de libertatea ei cu nonşalanţa celor care-şi trăiesc iubirea după legi temporale numai de ei cunoscute.

Atingerea muzicii carbonizează şi reconfigurează prezentul în punctul în care îl întâlneşte, dispunând de dimensiunea psihologică a timpului pe care, în mod obişnuit, îl cuantificăm infinitezimal şi câteodată inutil... Muzica dobândeşte excepţionale calităţi trans-temporale, împrumutându-le din sufletul creatorului, cel care dăruieşte viaţă din viaţa lui pentru sumarele înşiruiri de sunete. Şi astfel începe aventura în virtutea căreia Muzica îşi adjudecă valoarea „celei mai frumoase dintre arte“.

Pentru anticii greci - timpul însemna alterare, înaintare spre moarte; pentru modernitate - din contaminarea matematicii cu timpul s-au născut noi abordări ştiinţifice ale realităţii transcendentale. Pentru H. Bergson - „timpul“ era diferenţiat de „durată“, iar pentru H. R. Patapievici - „temporalitatea poate fi dominată numai prin eternitate“, căci „cezura care separă eternitatea de timp (...) se retrage în locuri mereu mai ascunse (...), marcându-şi prezenţa printr-o discretă asimetrie constitutivă a întregii Creaţii“.

Iar pentru noi, muzicienii, timpul e cel care ne îmbrăţişează speranţele şi ratările, exaltările şi disperările - toate transfigurate în muzică - cea care scoate Arta din Timp.

***

Există oameni în care intri ca într-o catedrală:

înalt, veşnic, irepetabil;

o prioritate tainică te cheamă să-i străbaţi fără calcule,

uitând de ce-ai venit şi de când stai...

o simplitate fără nume te înalţă până la altarul inimii lor,

de unde universul se vede curat, limpede şi fără fisură.

Există oameni care-L poartă pe Dumnezeu în sufletul lor

mai presus de evidenţa rugăciunii şi luminii,

oameni la fel de rari ca şi aceste catedrale

pe care nu le trădează în mijlocul lumii

decât prin străvechea rază a privirii cu care te mângâie

de departe...

de prea departe...