Chemarea pământului

Chemarea tărâmului fălticenean s-a dovedit irezistibilă pentru mulţi dintre cei nevoiţi de împrejurări să ia calea străinătăţilor din România sau de aiurea. Fiecare în felul lui s-a întors la izvoare. Mihail Sadoveanu, stabilit la Bucureşti încă înainte de ultimul război, şi-a părăsit reşedinţa de vară de la Ciorogârla şi a mers la Vovidenia, la Mănăstirea Neamţ, unde-şi petrecea vacanţele în casa mitropolitului Bucovinei Visarion Puiu. Se găsea aici la câteva bune zvârlituri de băţ de Fălticeni. În 1961, la sfârşit de august, când prinsese a auzi sunetul buciumului cel plin de jale din poezia eminesciană, uriaşul, care nu mai glăsuia decât cu ochii, a ţinut să se abată pentru câteva fărâme de timp pe la casa în care trăise din 1909 până în 1918, în acea împărăţie ce o tocmise în toată slobozenia închipuirii lui măreţe.

Profesorul meu Aurel George Stino, martor al întâmplării, chemat în graba cea mare de neaşteptatul vizitator de la Vovidenie, îşi aminteşte că Sadoveanu parcă săruta pământul, livada şi casa cu ochii lui de cleştar. În paginile de memorialistică din „Grădina liniştii“, apărută la Editura Junimea, în 1974, pe care am avut bucuria să o îngrijesc, fostul meu dascăl se întreabă cu îndreptăţire: „Ce tainică chemare îl adusese, oare, la Fălticeni, în prinsoarea frumuseţilor ce-i ocrotiseră atâţia ani de creaţie, de ucenicie...?“

Lovineştii, împrăştiaţi şi ei în lumea largă, au ţinut să se înveşnicească la Fălticeni, în cripta seminţiei din cimitirul Tâmpeşti, rebotezat de ceva timp Grădini. A ajuns aici urna cu cenuşa trupului lui Anton Holban, nepotul Lovinescului cel mare, Eugen. În 1983, toamna, Horia Lovinescu, alt nepot al criticului, urma acelaşi drum. În biserica de la Tâmpeşti, pe tigva cu rotunjimi sticloase de Domnişoara Pogany, ori de modelaj selenar modiliglian, aterizase, după rotiri ca de asteroid, un imens fluture cap de mort, dând întruchipării de fildeş străluminare împărătească. Fratele său, ezotericul şi subtilul Vasile Lovinescu, a ancorat tot aici, cu mult înainte de stingerea sa, ca pe un tărâm robinsonian. După rătăciri prin lume, îşi găsise la Fălticeni, parcă pe un uitat şi pierdut ţărm, liniştea spulberată în vremurile urgiei. Istoricul Ştefan S. Gorovei, nepotul lui Artur Gorovei, părintele primei reviste româneşti de folclor „Şezătoarea“, cel care i-a succedat ca vieţuitor pe Găneşti în casa cu un cat, din lemn şi gherghir din piatră, casa de pe Strada Mare, ce conservă o atmosferă unică de vechime, a avut înţelepciunea şi generozitatea să nu o înstrăineze. Strălucitul istoric medievist a păstrat-o ca pe un refugiu de creaţie şi odihnă şi din dorinţa de a perpetua un mod de a exista al unor mari familii fălticenene, cele ale Găneştilor şi Goroveilor. Totodată, gândindu-se la existenţa ei peste timp, a lăsat-o, printr-o donaţie, spre grijire Mănăstirii Putna.

Toate aceste întâmplări, cu eposul lor romanesc, poartă mai ales o încărcătură simbolică şi relevă o legătură trainică, de nedezlegat, între aceşti oameni şi locul naşterii ori existenţei lor vremelnice sau permanente. Ce i-a înzidit atât de vârtos pe fălticeneni în toposul lor? Pământul acesta este, de bună seamă, ocrotitor. E destul să urci pe dealul Tâmpeştilor şi să dai cu ochi de valea Moldovei. În fundal îţi apar dintr-odată şirurile cântătoare ale munţilor. De sub pânza lor ies policrome priveliştile satelor risipite asemenea unor strânsuri de străchini viu clorate pe întinderea maiestuoasă a văii aşternute ca o cale regală. În acest imens şi magnific spaţiu se răsfaţă voievodală Baia, capitala Moldovei din vremea lui Alexandru cel Bun. Semeţia este şi mai mult la ea acasă când părăseşti valea Moldovei şi o apuci pe cea a Suhăi Mari, către Stânişoara, de pe căpăţâna verde a căreia îţi lunecă privirea pe creste fulgerate de munţi şi coboară în prăpăstii parcă fără de capăt şi se prinde în volbura de argint a Bistriţei. Trecerea de la înalt la jos, de la ţanc la şes e dulce, îngânătoare. Tot ţinutul acesta este un cântec ondulatoriu, de la Bistriţa la Siret, de la Moldova la Şomuz. Peste tot unde te învârţi în ţinutul Fălticenilor eşti purtat din surpriză în surpriză. Se ivesc acolo unde nici gândul nu gândeşte.