Chemați de clopotele de la Notre Dame

Vă întrebați cum ar putea să sune public un apel la rugăciune într-o țară în care separația Stat-Biserică împinge de câteva secole trăirea religioasă dinspre spațiul social înspre cel privat? Vă întrebați poate cum este posibil ca un astfel de îndemn să se audă public pentru prima oară, după trei secole de asurzitoare tăcere, purtând marca inconfundabilă a eficienței comunicaționale specifice rețele­lor sociale, veșmânt nou la o atât de veche nevoie a omului, și anume, aceea de ocrotire din partea Celui de Sus Care ne iubește? Momentele de mare cumpănă, de agresiune împotriva omului și a umanității, petrecute pe harta Parisului în numele unui dumnezeu al violenței și al răzbunării în care cu siguranță nici o religie nu se regăsește, au dat naștere, în chip inspirat, chemării declinate prin „priezpourparis”, „priezpourlafrance” sau „prayforparis”. Și nu e totul. Sâmbătă seara, primeam în cascadă îndemnuri pe sms : `Un message à faire passer ... Ce soir une bougie aux fenêtres pour ces attaques à Paris et St Denis, pour les victimes, pour les familles des victimes, faites propager le plus vite possible cette chaine. Faites passer ce message à tout votre répertoire pour qu’il remonte jusqu’à Paris afin de montrer que la solidarité française est bien plus forte que la violence!!!!!~. Uimitor, nu ? O candelă arzândă pentru Franța de azi, pentru Parisul îndoliat de barbaria islamistă. Odată trecut primul șoc, oamenii se lăsau purtați de nevoia de a se aduna acolo unde s-a murit. Să aprindă o lumânare. Să se roage împreună, chemați de clopotele de la Notre Dame. Să se reculeagă pe străzile care cu o zi înainte cunoscuseră atingerea sângelui și a morții... solidaritatea se simte palpabil, exprimată pe stradă, cu toată inter­dicția manifestărilor în spațiu public asociată planului Vigipirate în curs. Tensiunea este și ea prezentă: de ajuns un zvon de arme în Place de la Republique pentru ca oamenii să încerce cu înfrigurare să se salveze. Impresionant.

Întâmpin îndemnul de a scrie despre evenimentele recente din Paris ca pe o ascultare venită prin viața Bisericii. Personal, îmi vine mai ușor să tac. Noi, românii, ne aflăm la atât de puțin timp după tragedia de la Colectiv, pe care o purtăm cum putem la Sfântul Altar, liturghisind la lumina lumânărilor aproape ca o fugă de reflectoarele luărilor de poziție publice, care mai de care punând punctul pe i-ul vino­văției cuiva. O nouă tragedie ne sfâșie acum, semn al tendinței vremurilor încărcate pe care le trăim, și purtarea durerii este prilejul unei reconsiderări lăuntrice, un îndemn de recalibrare interioară, în propria ta viață și în relația cu ceilalți. Noi, românii parizieni, continuăm să simțim românește, purtând de aici greu­tățile poporului nostru deopotrivă cu cele ale neamului în mijlocul căruia pronia dumnezeiască ne-a adus, ca prin mărturia noastră de viață, Domnul să câștige suflete pentru veșnicie.
Ceea ce îmi pare un semn minunat al vremurilor grele pe care le trăim este lumina care izbuc­nește acolo unde întunericul pare să-și fi făcut socotelile lui: chipul în care oameni care au privit moartea în față au reușit, în Colectiv sau în Bataclan, să-și pună viața unii pentru alții, să ajute ignorând pericolul pentru propriile vieți. Este irumperea învierii acolo unde credeai că nu mai ai ce aștepta, dată fiind orientarea oamenilor spre aspecte puțin legate de duhovnicie, ca să nu spunem chiar la unii, potrivnice ei. Ceea ce arată încă o dată că Învierea poate răsări oriunde, chiar și acolo unde judecățile omenești deznădăjduiesc. Trăim fără îndoială un timp apăsător prin ceea ce s-a întâmplat, și mai ales pentru ceea ce riscă să se mai întâmple. Ni se spune că risc zero nu există. Că problema nu se pune dacă se va mai întâmpla, ci când și cum. Avem prilejul să deplângem lipsa de repere duhovnicești a celor pentru care ne rugăm să îi lumineze Dumnezeu să ia decizii înțelepte, inspirate. Dar când te dezinteresezi public de referințe­le duhovnicești, cum te poți deschide oare insuflării dumneze­iești? Intențiile sunt poate nobile la nivel de idei și voință politică, dar complexitatea lumii de azi ne cere să așteptăm mai mult decât atât.

În orice caz, rezistența în fața agresiunii ne unește. Oamenii reacționează într-o căutare de a nu se lăsa copleșiți. Să arate că nu se lasă intimidați de apăsarea teroristã. Nu se simte nimeni în siguranță. Ceea ce, paradoxal aici, unde educația nu a cultivat valorile creștine, poate naște în sufletele multora un fior al rugăciunii, al căutării ocrotirii de care avem atâta nevoie, în aceste suflete educate la școală în profundul respect al unei laicități care rimează pentru mulți cu dezin­teresul pentru viața religioasă. Cum să înțelegi că te trezești brusc în plin război în condițiile în care nu dorești decât să-ți vezi de treburile tale, de viața ta, amenințat de un islamism promovat deopotrivă de nativi francezi, ale căror valori de viață au derapat în medii infracționale promovate de ghetto-urile din periferia Parisului? Punerea într-o ecuație cu atâtea necunoscute a propriei vieți, și a celor dragi ai tăi, face ca din matematica calculelor umane să iasă tainic, la iveală, intuiții și frământări care transcend posibilitățile logicii curente … să fie oare acesta prilejul de trezire la viață a unei simțiri creștine a Franței?

Ce este sigur este nevoia noastră de discernământ și de ajutor de Sus. Sfântă Genoveva, ocrotitoare a Parisului și a Franței, al cărei supliciu a continuat și după moarte prin arderea sfintelor tale moaște și aruncarea lor în Sena în timpul Revoluției franceze, miluiește-ne pe noi! Avem nevoie mai mult ca oricând.