Chip de filosof antic

Democrit a trăit la o distanță de peste patru secole de apariția crești­nis­mului. Ca filosof, și-a închinat viața științei și a încercat să-și explice lumea creată (gr. kosmos) bazându-se pe autonomia propriei rațiuni. Discipol al lui Leucip și mentor al lui Epicur, cu circa 10 ani mai mic decât Socrate și contemporan cu sofiștii, Democrit și-a întregit cu­noș­tin­țele în cetățile Egiptului și ale Persiei, după care a revenit în cetatea natală Abdera din Tracia.

Unii, precum Heath (în „Greek Mathematics”), îl consideră întâi de toate matematician.1 Alții, precum Russel (în „Istoria Filosofiei Occidentale”), îl amintesc ca fiind al doilea filosof atomist, după Leucip. Teoriile acestora se fundamentează pe o înțelegere a complexității cosmosului, iar ordinea pe care o observau în legile naturale nu concorda cu concepția existenței din întâmplare a lumii.

Religia de acum două milenii și jumătate nu se ridica la așteptările unui spirit atât de pătrunzător precum a fost Democrit. Aplecat mai mult spre cercetarea empirică și pe raționament, acesta nu a agreat religia populară2 (cultele de mistere – eleusine, dionisiace etc.) și, ca atare, nici nu s-a manifestat religios.

De remarcat este că viața lui Democrit a stat sub auspiciile moralității. Mentalitatea contemporană ne-ar determina să credem că un om de știință ce nu credea în divinitățile vremii de atunci, inteligent peste măsură3 și materialist4 prin formație, ar fi neapărat lipsit de principii morale. În ceea ce-l privește pe Democrit, lucrurile nu stau deloc astfel. Russel ne spune lămurit că acesta „vedea scopul vieții în mulțumirea sufletească, iar cele mai bune mijloace de a o dobândi considera că sunt cumpătarea și cultura”.5 Ba mai mult decât atât, „detesta tot ce-i violent”6 și respingea cu înverșunare patima desfrâului, căreia îi deveneau robi mulți dintre semenii săi. Nu accepta ca demersul său științific să fie perturbat de apetențele firii omenești. Avem de-a face, așadar, cu o nobilime și un rafinament al spiritului cum rar pot fi întâlnite.

Este necesar să cunoaștem și o seamă de extreme în care a căzut filosoful. Una dintre ele ar fi că „avea părere proastă despre femei și nu dorea copii, pentru că creșterea și educarea acestora stânjeneau filosofarea”.7 Cheia respingerii celor omenești se explică prin acribia ce-i era proprie, cu toate că nici din această cauză, respingerea, în anumite puncte, nu se justifică.

După toate acestea, ne întrebăm pe bună dreptate: oare îi lipsea ceva acestui om? Din perspectivă creștină, fără îndoială, îi lipsea. Creștinismul a împlinit golul existențial de până la apariția lui, tocmai prin propunerea unirii omului cu Hristos, în această unire fiind încununate atât viața morală, cât și înțelegerea cosmosului, acestea din urmă aflând pe calea unirii mistice finalitate în veșnicie.

Astăzi, într-o lume a halucinațiilor și a debusolării, exemplul de stoicism în fața tentațiilor, dat de către Democrit, și noblețea sufletească a acestuia pot constitui pentru noi puncte morale de reper. Nici derapajele conceptuale nu sunt de neglijat: ele ne arată că orice spirit, oricât de ales ar fi, este predispus greșelii. Libertatea cu care se simțea înzestrat nu l-a împiedicat să-și pună lege firii, iar frumusețea vieții filozofului este dată tocmai de conștiința sa de sine, îndreptată atent spre lucrurile care contează cu adevărat.

O persoană inteligentă poate fi credincioasă și morală în același timp. Înțelepciunea nu este apanajul inteligenței, ci al vieții morale izvorâte din inteligență. Dacă „mulțumirea sufletească” dobândită prin cumpătare și cultură era scopul vieții lui Democrit, atunci istoria îl poate plasa fără probleme în preziua apariției creș­tinismului. (David Guzu este student anul III Pastorală la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București)

Note:

1 Russel, Bertrand, Istoria filoso­fiei occidentale, vol. I, trad. D. Stoianovici, București, 2005, p. 82.

2 Ibidem, p. 89.

3 Ibidem, p. 81.

4 Ibidem, p. 88.

5 Ibidem, p. 89.

6 Ibidem, p. 89.

7 Ibidem, p. 89.