Chipul, între fals şi original

Arta, ca multe alte domenii, inclusiv teologia, se plagiază. Sau se copiază. Din diferite motive. Cel mai adesea din incapacitatea unora de a crea ceva, adică de a fi originali. Există o sumedenie de cazuri consemnate în istorie, când fie piese muzicale, fie filme, dar mai ales tablouri sunt copiate mai mult sau mai puţin grosolan. Acestea din urmă reprezintă un domeniu aparte, susţinut din umbră de o adevărată industrie, care cooperează strâns cu cele mai renumite case de licitaţii ori critici de artă cu prestigiu. Specialişii recunosc originalul şi îl disting de fals în mare măsură pe baza detaliilor. Un amănunt din tablou, aparent nesemnificativ în imaginaţia obtuză a reproducătorului, o trăsătură dintr-un portret, o umbră sau orice altceva de acest gen constituie puncte de reper în stabilirea autenticităţii, adică a originalului. Pentru adevăratul autor, opera este creaţie. Pentru pseudocreator, opera este doar un pretext al justificării nedrepte a propriei incapacităţi creatoare.

Privind la un nivel cât se poate de general, pentru Biserica Ortodoxă rolul imaginii sau mai curând al vederii este incomparabil mai semnificativ decât cel al vorbirii, al comunicării doar prin cuvinte. Motiv pentru care slujba în Răsăritul creştin nu se bazează exclusiv pe comunicarea anumitor adevăruri de credinţă sau pe explicarea pericopei biblice duminicale, ci pe desfăşurarea elementelor esenţiale din istoria mântuirii neamului omenesc în faţa ochilor credincioşilor, părtaşi de altfel la acest „spectacol“ extraordinar. Ca să nu mai vorbim de Sfintele Icoane. Majoritatea occidentalilor care s-au convertit la credinţa ortodoxă mărturisesc faptul că cel mai mult au rămas impresionaţi de atmosfera creată la slujbe, mai ales la Sfânta Liturghie. Pentru că li s-a arătat şi au văzut. Această prioritate a vederii în faţa vorbirii este explicabilă şi dintr-o altă perspectivă decât cea eclezială, anume din cea sociologică. Într-un fel cunoşti pe cineva stând de vorbă cu el/ea la telefon şi într-un cu totul alt mod, superior primului, atunci când pe deasupra îl mai şi priveşti.

În Ortodoxie se insistă şi se vorbeşte foarte mult despre chip, mai ales atunci când atenţia este îndreptată asupra monahilor sau a părinţilor îmbunătăţiţi duhovniceşte. Chipul adevereşte şi pecetluieşte ceea ce a fost spus de către sau despre o astfel de persoană. Contactul vizual, vederea ei face adesea mai mult decât lectura concertată a cărţilor scrise de aceeaşi persoană. Experienţa personală a vederii face totul. Însă ca şi în artă, chipurile monahilor sau ale părinţilor îmbunătăţiţi pot fi copiate de unii confraţi, monahi sau preoţi de mir, mai mult sau mai puţin grosolan. Iar când spun chip, nu mă refer doar la înfăţişarea fizică, la trăsăturile feţei, ci la întregul comportament, neaoş spus la călcătură. Ca în cazul tablourilor, planul general, imaginea de ansamblu corespunde originalului, numai că detaliile fac diferenţa. Binecuvântările împărţite solemn şi sigur, aerul aristocratic cu care mâna este trecută prin firele bărbii lungi ca semn al unei „gândiri profunde“, discursul teologic pseudosavant, alimentat nu de lectura proprie, ci de aflarea întâmplătoare a anumitor lucruri, vestimentaţia care epatează, toate aceste aspecte nu denotă dorinţa imitării unui chip, ci setea construirii unei imagini. Toate indică o grabă nefirească. O neatenţie la detalii. Or, pentru un chip autentic este nevoie de timp.