Chipul şi lupta unei femei

În vremea copilăriei mele, universul în care trăiam era parcă desprins dintr-o frumoasă poveste. Locurile şi oamenii erau minunaţi. Nu observam nimic din întunericul prezent adeseori în lume şi lângă noi. Căutam mereu lumina şi bucuria care erau aduse de semenii noştri în felurite chipuri.

Aşa îmi amintesc, plin de lumină şi blândeţe, chipul mătuşii Maria lui Bordeianu şi al mamei sale, Mariţa, aflată atunci sub povara anilor şi a marilor încercări prin care trecuse. S-au scurs prin clepsidra vremii aproape 40 de ani de când am păşit pentru întâia dată în modesta căsuţă din deal, aşezată singuratică ca o chilie sihăstrească între livezile nesfârşite de la marginea satului Rădăşeni.

Casa din marginea imaşului

Împreună cu bunica Irina sau cu părinţii mei am urcat adeseori cărarea, rareori umblată, printre grădini cu pomi înfloriţi sau cu mere şi prune coapte pe care le consideram aidoma grădinilor imperiale cu negrăite frumuseţi despre care auzisem doar în basme.

În căsuţa din deal mătuşa Maria ne oferea o cană cu apă rece, ori felurite fructe culese din vecinătatea casei. Ne-am înfruptat şi din laptele proaspăt ori din brânza şi smântâna pregătite cu grijă, după tradiţionala îndeletnicire a gospodinelor din Rădăşeni.

După ce au trecut anii, reveneam în vacanţe la Rădăşeni, în vremea studiilor de la Seminarul Teologic din Mănăstirea Neamţ.

Însoţit de fraţii mei de suflet Grigore Andron şi Daniel Balan, acum râvnitori slujitori ai sfântului altar, am fost de multe ori oaspeţii mătuşii Maria. Era atunci, în viziunea mea, modesta căsuţă din marginea imaşului asemeni unui conac, iar spaţiul dimprejur ca un domeniu princiar în care „stăpânea“ mătuşa Maria.

Cu toate că s-a zbătut în mari greutăţi şi adeseori lacrimile îi brăzdau obrazul, ea avea unele trăsături specifice oamenilor nobili. Nobilă a fost şi demnitatea cu care şi-a purtat crucea încercărilor în zbuciumata-i viaţă.

Deşi doar câţiva metri din terenul aflat în proximitatea căsuţei îi aparţineau în anii dictaturii comuniste, aveam impresia că întreaga livadă dimprejur era proprietatea ei.

Fără a exagera cu ceva, pot spune că Maria lui Bordeianu (Nechita) a fost o figură emblematică a satului românesc de altădată. Evlavioasă, harnică şi înţeleaptă, a izbutit, nu fără mari sacrificii, să crească patru copii, doi băieţi şi două fete. A rămas de două ori văduvă, ultima dată purtând această cruce vreo 30 de ani. A trudit din greu, a trăit la limita existenţei şi a luptat asemenea unor personaje feminine admirabile din paginile literaturii române. Cuvintele ei înţelepte şi cultura solidă dobândite în urma lecturilor permanente o puteau aşeza în dialog cu oricine, chiar dacă în prima jumătate a veacului al XX-lea ea n-a putut urma decât câteva clase primare. Poate ca o răsplată a evlaviei şi luptei ei, Dumnezeu a hotărât ca cei doi feciori să devină pictori de biserici şi să zugrăvească chipurile Precistei şi ale sfinţilor cu lumina din privirile lor, precum cerul din zilele cele senine de vară. Cei doi băieţi au călătorit şi pe urmele lui Teofan Cretanul, au văzut extaziaţi picturi athonite şi din întreg spaţiul grecesc, străduindu-se să aşeze în frescă aceleaşi linii şi lumini care ne conduc către lumea sfinţilor.

Plângeau şi livezile

Mătuşa Maria era o făptură a unei lumi în asfinţit. Altfel, îşi croia viaţa în comparaţie cu oamenii satului de acum. Deşi locuia la câţiva kilometri depărtare de biserică, nu era duminică ori sărbătoare în care să absenteze. În timpul iernii, lupta cu nămeţii şi au fost cazuri când rămânea izolată câteva zile. Aceeaşi dificultate o întâmpina în timpul sezonului ploios, când drumul către casa ei devenea, pur şi simplu, impracticabil.

Din felurite motive, în ultima vreme drumurile mele au dus mai rar către căsuţa minunată şi fântâna veche cu cumpănă din dealul imaşului.

N-a trecut însă nici o zi ca în nevrednicele mele rugăciuni să o uit pe mătuşa Maria.

Bucuriile noastre de altă dată au fost umbrite de mari încercări. Mătuşa Maria a trecut printr-o grea suferinţă. O boală grea şi nemiloasă a lovit-o, dar a suportat cu stoicism şi s-a pregătit în mod deosebit pentru întâlnirea cu Judecătorul şi cunoscătorul inimilor noastre.

La plecarea ei în împărăţia veşniciei plângeau livezile din satul copilăriei mele împreună cu oamenii care o purtau în inimile lor. Lăcrimam, aflat acum departe, amintindu-mi de bucuriile şi căldura sufletelor, precum şi de odaia în care poposeam, de timpul trăit cu multă intensitate când grijile lipseau şi problemele, de asemenea. Amintirile de atunci le păstrăm acum ca pe o comoară de mare preţ.

Dacă Sadoveanu ar fi întâlnit-o pe mătuşa Maria...

Lumea satului s-a schimbat mult. Drumurile oamenilor duc arareori către biserică. Tradiţiile aproape s-au pierdut, iar pentru viitor nu se întrevede o schimbare substanţială.

Chipul acestei femei şi lupta ei pentru supravieţuire într-o lume aflată în permanentă schimbare rămân un exemplu rar. Dacă Sadoveanu ar fi întâlnit-o, cred că i-ar fi închinat un roman sau măcar o pagină nemuritoare.

Maria lui Bordeianu a fost o femeie neînfricată, o luptătoare şi un personaj insolit. Când întâlneşti astfel de exemple, prinzi curaj în încercările vieţii care ne urmăresc la fiecare pas.