Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Chipuri călăuzitoare pentru români în locul unde Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Om

Chipuri călăuzitoare pentru români în locul unde Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Om

Galerie foto (2) Galerie foto (2) Repere și idei

În istoria pelerinajelor se disting oameni iubitori ai Evangheliei și doritori să calce pe urmele Mântuitorului. Râvna lor, mai ales în perioade grele, când călătoriile se realizau cu dificultate, este remarcabilă. Așa s-a întâmplat și cu frații noștri români care, în trecute vremuri, călătoreau zile și uneori săptămâni la rând, pe uscat și pe apă, pentru a ajunge în Țara Sfântă. Greutățile unor astfel de călătorii sunt lesne de înțeles, atât din pricina distanței, cât și a răufăcătorilor, care pândeau pretutindeni.

În Țara Sfântă, pe Valea Iordanului, sunt cunoscute și acum locurile unde se adăposteau altădată tâlharii: în peșteri, la răspântii, pe unde treceau caravanele, negustorii, pelerinii, așteptând bun prilej pentru a-și însuși bani și lucruri pentru care nu trudeau.

Suntem pelerini în Țara Sfântă împreună cu Sfântul Ioan Iacob, prăznuit în calendarul ierusalimitean în ziua de 18 august.

Nu pot uita bucuria pe care o simțeam întotdeauna în vremea slujirii mele în Țara Sfântă, când poposeam la mănăstirea unde se află sfintele lui moaște. Am avut și o experiență de neuitat, călătorind de la Hozeva până la Ierihon, pe jos. Dacă nu aș fi ascultat sfatul monahilor de la Hozeva, de a lua cu mine câteva sticle cu apă, nu aș fi reușit să parcurg drumul anevoios până în vechea cetate a Ierihonului, sub razele dogoritoare ale soarelui de vară.

Căldurile sunt insuportabile, frecvent vara înregistrându-se temperaturi de 50 de grade, iar pe drumul dintre Hozeva și Ierihon nu se găsește nici o sursă de apă. Poate de aceea Mântuitorul le spunea ucenicilor cât de importantă este oferirea unui pahar cu apă călătorilor osteniți de arșița și greutatea drumului. În România parcă nu observăm importanța unei astfel de fapte bune, unde apa este, de cele mai multe ori, la discreția tuturor.

Așadar, călătorim împreună cu Sfântul Ioan Iacob în Țara Sfântă. Când am prăznuit la Ierusalim, în 2014, sărbătoarea Sfântului Ioan Iacob, am săvârșit de dimineață Sfânta Liturghie, în biserica Reprezentanței Patriarhiei Române, apoi am plecat către Hozeva. Eram vreo cinci suflete și doream să ne închinăm moaștelor Sfântului Ioan Iacob.

Era necesar să ajungem înainte de închiderea mănăstirii, adică înainte de ora 12:30. În jurul orei 10, am coborât către mănăstire, iar temperatura era încă îngăduitoare. Am rămas acolo, săvârșind Acatistul pentru Sfântul Ioan Iacob, și am admirat priveliștea de pe balconul din fața bisericii, până departe. Toată Valea Hozevei și a pârâului Cherit ne-a adus aminte de istoria sfântă a locului. Acolo s-a ascuns profetul Ilie și a băut apă din pârâu până la vremea secării lui, iar un corb îi aducea în chip minunat hrană. Tot acolo, pe Valea Hozevei, s-au rugat dreptul Ioachim și soția sa, Ana, pentru a primi darul de a avea un prunc, măcar la bătrânețe.

Până la venirea perșilor în anul 614, la Hozeva au fost mulți călugări nevoitori, cu râvnă sfântă, asemenea celor din cunoscutele lavre ale Palestinei. La Hozeva a ajuns și Sfântul Ioan Iacob în ultima parte a vieții lui. Înainte poposise la Mănăstirea Sfântului Sava, unde erau călugări mulți, având aceeași nevoință ca la Mănăstirea Neamț, îngrijindu-i pe cei bolnavi și neajutorați, această ascultare monahală fiind una dintre cele mai dificile.

Apoi a trecut aproape de Mănăstirea Sfântului Gherasim de la Iordan, în ruina fostei Lavre Kalamon, „unde era apa puțină și ispitele multe”, după cum mărturisea Sfântul Ioan Iacob.

La Mănăstirea Sfântului Sava, unde am poposit de mai multe ori, deși au trecut mulți ani, nu s-a pierdut amintirea Sfântului Ioan Iacob. Călugării savaiți păstrează chilia în care s-a nevoit cuviosul, alături de cele ale unor mari nevoitori de altădată. De fapt, mănăstirea este un muzeu-tezaur, care are o istorie zbuciumată și în același timp strălucită, fiind una dintre marile lavre ale Orientului și ale creștinătății, în general.

Cuviosul Ioan Iacob s-a nevoit apoi la Iordan vreme de cinci ani. Greu este să înfrunți acolo arșița soarelui! Doar o simplă vizită pe malul Iordanului, pentru a atinge apa în care Mântuitorul S-a botezat prin mâna Profetului și Înaintemergătorului Ioan, este atât de greu de suportat, dar mai cu seamă viețuirea în pustiu vreme de cinci ani. Monahii români mărturiseau că, pentru a menține cele câteva plante în grădina mănăstirii, erau nevoiți să le ude în fiecare dimineață și seară, întrucât altfel plantele se uscau. Cu greu puteau cultiva grădina pentru a avea cu ce se hrăni. Într-o astfel de nevoință, Sfântul Ioan Iacob a viețuit la Iordan în perioada 1947-1952, după ce primise darul diaconiei în Biserica Sfântului Mormânt şi harul preoţiei în biserica de pe Golgota.

A fost recomandat de arhimandritul Victorin Ursache, Superiorul Așezămintelor Românești de la Ierusalim și Iordan, mai târziu Arhiepiscopul românilor ortodocși din cele două Americi, cu binecuvântarea și recomandarea Patriarhului Nicodim, care s-a adresat printr-o epistolă Patriarhului Ierusalimului, Timotei.

În 1952, Sfântul Ioan Iacob s-a hotărât să se așeze în pustiul Hozevei.

Încă din veacul al 5-lea, în pustiul Hozeva a fost o biserică construită de bizantini, distrusă la începutul veacului al 7-lea, din care se mai păstrează o parte a mozaicurilor și multe sfinte moaște și oseminte ale călugărilor, între aceștia aflându-se cei uciși de perși.

Mănăstirea a avut călugări nevoitori, unii dintre ei canonizați, cum sunt Sfinții Ioan și Gheorghe de la Hozeva, dar și alții care păstrează, de asemenea, urmele nevoințelor și lucrării lui Dumnezeu, ale revărsării harului în viața lor.

În partea superioară a Mănăstirii „Sfântul Gheorghe” se află Peștera Sfântului Ilie, iar în apropiere curge pârâul Cherit, uneori doar un firicel de apă. Mai la vale se află Peștera „Sfânta Ana”, unde s-a nevoit Sfântul Ioan Iacob. Acolo exista o veche tradiție a sihaștrilor, menținută până în vremea noastră, fiind mulți călugări care își aflau liniștea în acest loc, prin rugăciune și nevoință sfântă.

Sfântul Ioan Iacob a fost un monah al asprelor nevoințe. Se ruga mult, era postitor, singuratic, prețuia mult timpul. Pe lângă faptul că a lăsat posterității o operă încărcată de frumusețe și inspirat talent, a fost un om al isihiei și al multelor virtuți filocalice. Vorbesc despre el contemporanii, ucenicii, cei care l-au vegheat în ultimul moment al vieții și l-au prohodit, observând semnele minunate ale lucrării lui Dumnezeu în viața sa.

Sfântul Ioan Iacob este pentru români un model, nu doar prin sfaturile pe care le-a dat, ci și prin rugăciunile înălțate pentru toți cei de un neam, îndemnându-i să-și păstreze dragostea față de ţară și de credința creștină. „Nu uitați menirea voastră de români și de creștini”, cele două coordonate atât de importante pentru conaţionali, cărora li s-a adresat prin versuri de mare profunzime, îmbrăcate în cuvinte simple.

Deosebit de importantă este mărturia beduinilor. După cum știm, ostilitatea lor față de creștini și călugări s-a manifestat, adeseori, prin acte de violență și intoleranță.

În preajma morții Sfântului Ioan Iacob, în vara anului 1960, beduinii au văzut în peștera unde se nevoia o lumină puternică, pe care de departe o considerau a fi flăcările unui incendiu. I-au spus starețului, de mai multe ori, că au văzut în chilia românului foc în timpul nopții. La vizita în chilia Sfântului Ioan Iacob, pe care i-a făcut-o înainte de a-l îngropa, starețul de la Hozeva nu a observat nici o urmă de incendiu sau flăcări. Ceea ce au văzut ei, oameni străini de taina învățăturii Bisericii, era, de fapt, lumina înaltelor trăiri, prezentă de atâtea ori pe chipul sfinților, care erau văzuți aievea în lumină, strălucitori, întrucât lumina venea din rugăciunea pe care o îndreptau spre Dumnezeu.

Așadar, așa a fost nevoința Sfântului Ioan Iacob în pustiul Hozevei. Aduc mărturiile multor pelerini români, pe unii însoțindu-i la Hozeva, cu ani în urmă, pe alții ascultându-i doar, împărtă­șindu-mi bucuria pelerinajului în acel loc. Erau cuvinte frumoase, care proveneau de la persoane diferite. O stare de rugăciune și de liniște pe care toți au simțit-o la Hozeva, lângă moaștele Sfântului Ioan Iacob.

L-am întâlnit de multe ori pe arhimandritul Constantinos, starețul lavrei de la Hozeva din ultimul deceniu. El a adunat numeroase mărturii ale vindecărilor și faptelor minunate petrecute lângă moaștele Sfântului Ioan Iacob, mărturisind ajutorul pe care sfântul îl oferă micii obști de la Hozeva.

O luminoasă remarcă a tuturor despre sfântul nostru conațional, care s-a arătat vas ales al Sfântului Duh și care, în smerenie și lucrare specială, s-a nevoit în locul marilor trăiri ale părinților de demult.

De la Hozeva călătoria pelerinului ar putea duce către pustiul Ruva sau către mănăstirile din apropiere, a Sfântului Teoctist și a Sfântului Eftimie, aflate în ruină sau închise.

Bucuria unui astfel de pelerinaj împreună cu sfinții pe urmele Mântuitorului aduce întărire, dar și o lucrare duhovnicească deosebită, pe care fiecare dintre noi o simte în drumul vieții îndreptat către Împărăția cerurilor.

Citeşte mai multe despre:   Locurile Sfinte  -   Sfantul Ioan Iacob de la Neamt