Cine a învins în Tibet: Marx sau Buddha?

Tibetul, numit deseori „acoperişul lumii“, datorită înălţimii munţilor Himalaya, sau „ţara zăpezii“, a fost şi rămâne în conştiinţa europenilor şi occidentalilor, în general, o atracţie deosebită din punct de vedere religios-cultural. Cu greu poţi identifica o altă cultură decât cea tibetană, care să poarte o amprentă religioasă atât de profundă; budismul a marcat, vreme de mai bine de un mileniu, viaţa tibetanilor. Deşi, după ce a pătruns în Tibet, venind dinspre India pe filieră chineză, budismul şi-a păstrat pentru o perioadă amprenta culturii indiene, ba chiar, într-o oarecare măsură, a culturilor din Asia Centrală şi China, totuşi, curând, şi-a căpătat propria identitate pe care a păstrat-o până astăzi, o identitate pe care i-o conferă predominanţa tradiţiei religioase prebudiste tibetane şi numele pe care îl poartă: lamaism. Această denumire subliniază rolul fundamental pe care îl joacă îndrumătorul spiritual (lama) în geografia religioasă a Tibetului.

Tibetanii, deziteresaţi de cultura Indiei sau Chinei

Prima mănăstire budistă tibetană a fost construită şi consacrată în jurul anului 779 d.Hr., în apropierea curţii regale, la sud-est de Lhasa, capitala Tibetului. După aceea, potrivit tradiţiei, aici au primit consacrarea ca monahi primii tibetani, cunoscuţi sub numele de „cei şapte aleşi“. Aşa cum reiese dintr-o inscripţie descoperită în această mănăstire (791), regele şi miniştrii săi au depus jurământ să rămână fideli religiei budiste. Cu acel prilej, au fost numiţi miniştri din rândul călugărilor proveniţi din familii nobile, fiindu-le conferită o autoritate mai mare decât miniştrilor promovaţi din rândurile laicilor. Se menţionează, de asemenea, că la orice eveniment la care participa regele, un călugăr stătea pe podium în partea dreaptă a acestuia, în vreme ce miniştrii luau loc la baza podiumului. Acest lucru scoate în evidenţă prioritatea ierarhiei budiste în faţa celei laice, în conştiinţa tibetanilor.

Între altele, regele avea obligaţia de a se îngriji de cele necesare călugărilor şi de a asigura baza legislativă pentru viaţa monahală. Mănăstirea era scutită de impozite, iar, în plus, aşa cum se menţionează într-o cronică foarte veche, un conducător al mănăstirii, primea lunar, 70 de „poveri“ de cereale, un învăţător, 35 şi un discipol, 12. În afară de acestea, fiecare mănăstire primea pământ, fiindu-i puşi la dispoziţie totodată ţărani, ca arendaşi. Tot la fel, călugării primeau unt, hârtie, cerneală şi sare. Aşa cum reiese din aceleaşi inscripţii, nici un stăpânitor nu avea dreptul să preia prin forţă şi în nici un fel de împrejurări slujitorii, bunurile sau satele care fuseseră dăruite mănăstirilor. În afară de aceasta, călugării nu puteau fi agresaţi fizic, aşa cum se întâmpla în cazul unor laici: scoaterea ochilor sau tăierea nasului.

După ce şi-a consolidat propria identitate cultural-religioasă încă din perioada timpurie a regalităţii, odată cu pătrunderea budismului, tibetanii au început să manifeste un interes tot mai scăzut faţă de culturile ţărilor vecine, cum ar fi India sau China. Arareori, tibetanii s-au simţit atraşi de alte limbi decât cea a lor; deşi cunoaşterea limbii sanscrite în mănăstiri n-a dispărut niciodată complet, totuşi ea s-a redus, de cele mai multe ori, la folosirea unor sentinţe magice. În afara pelerinajelor ocazionale, cum ar fi la muntele sfânt Wu-tai-shan, legat de numele unui „sfânt“ (bodhisattva), Manjushri, tibetanii n-au avut prea multe în comun cu budiştii chinezi; aceasta, în primul rând, pentru faptul că budiştii tibetani n-au avut acces la lucrările chineze, scrise într-o limbă pe care n-o cunoşteau.

Profeţia lui Dalai Lama

Multă vreme, ţările europene au fost preocupate să facă noi colonii în Asia şi să extindă comerţul cu acestea. Totuşi, spre deosebire de India sau chiar China, Tibetul n-a fost niciodată colonizat, deşi a cunoscut contacte directe cu europenii. Cele mai importante legături s-au realizat prin intermediul misiunilor creştine catolice. De pildă, în anul 1624, iezuitul Antonio de Andrade a ajuns în partea de vest a Tibetului, mai precis la Tsaparang, unde a întemeiat un mic aşezământ misionar, care avea să fie activ până în 1640. Un aşezământ similar a fost fondat de către călugării capucini în anul 1707, în Lhasa, funcţional până în 1745. În vreme ce capucinii au înţeles foarte puţine lucruri despre religia tibetană, iezuitul Ippolito Desideri, care a trăit în Lhasa între anii 1716-1721, şi-a însuşit foarte bine limba tibetană şi a dobândit foarte multe cunoştinţe practice despre budismul tibetan, aşa cum n-a reuşit nici un alt european dinaintea sa sau de după el. Ultimele informaţii referitoare la puţinii convertiţi la creştinism din rândul tibetanilor le avem din anul 1769, când aceştia cereau să le fie trimis un preot.

Afectat profund de persecuţia călugărilor budişti din Mongolia, după ce comuniştii au preluat puterea în anul 1920, cel de-al XIII-lea Dalai Lama consemna, în anul 1933, ceea ce deseori a fost numit un „testament politic“, în care anticipa un destin similar pentru Tibet: „S-ar putea întâmpla ca aici, în inima Tibetului, religia şi administraţia laică să fie agresate atât din afară, cât şi din interior… În ceea ce priveşte mănăstirile şi clerul, proprietăţile şi averile lor vor fi distruse... Funcţionarii statului, fie ei spirituali sau laici, vor fi deposedaţi de moşiile lor, iar averile le vor fi confiscate; ba mai mult decât atât, aceştia vor deveni slugi ale duşmanilor lor, cerşetori ambulanţi în propria ţară…“. N-aveau să treacă decât 20 de ani până ce această „profeţie“ avea să se împlinească. După ce a ieşit învingător în urma războiului civil, regimul comunist chinez şi-a trimis armata în Tibet, în toamna anului 1950, pentru ca, în 1951, trupele chineze să recucerească Lhasa, aşa cum o făcuseră odinioară, în anul 1911. E momentul în care Dalai Lama părăseşte Tibetul, stabilindu-şi, până astăzi, reşedinţa în India.

Schimbările de după 1978

În ultimele decenii ale secolului trecut, chinezii s-au străduit să elimine influenţa budismului asupra Tibetului. Astfel, au devastat sistematic mănăstirile, le-au transformat în adăposturi militare sau le-au dărâmat; au fost distruse biblioteci întregi şi nenumărate opere de artă; foarte mulţi călugări au fost executaţi, nu de puţine ori în urma unor umilinţe şi torturi publice. Mii dintre aceştia au fost încarceraţi sau duşi în lagăre de muncă. Cele mai multe ravagii s-au produs în anii aşa-zisei „revoluţii culturale“, care a început în Tibet în anul 1967. E greu de cuantificat imensa suferinţă provocată de încercarea autorităţilor chineze de a eradica budismul tibetan.

Dincolo de toate acestea, începând cu anul 1978, s-a simţit o schimbare treptată a atitudinii autorităţilor chineze faţă de religie, în Tibet. Astăzi, tot mai mulţi pelerini, de pildă, se îndreaptă spre Jokhang, unde se prosternează în faţa statuii lui Avalokiteshvara, patronul Tibetului, chiar dacă aceasta nu este decât o copie a celei de odinioară. Credinciosul se poate ruga în public, fără nici o teamă; au fost readuse credincioşilor scrierile sacre care, în urma cuceririi Tibetului de către chinezi, fuseseră ascunse sau îngropate. Grupuri de pelerini au primit şi primesc permisiunea de a se deplasa în India şi a participa la marile sărbători religioase de acolo, de a fi binecuvântaţi de însuşi Dalai Lama care, începând cu anul 1960, şi-a stabilit reşedinţa la Dharamsala, la nord-vest de New Delhi.

Pe de altă parte, având în vedere faptul că numărul celor ce devin monahi, dar şi al mănăstirilor construite sau reconstruite, este în prezent relativ mic în comparaţie cu acela existent înainte de revolta din 1959, ca şi faptul că, după aceea, peste 80.000 de tibetani au emigrat spre India, Nepal, Europa şi America de Nord, se pune, pe drept cuvânt, în cele din urmă, întrebarea: cine a fost învingătorul cu adevărat, Marx sau Buddha?