Cine are drept de proprietate asupra unui trup neînsufleţit?

Este ştiut faptul că noi, ca persoane umane răscumpărate de jertfa Mântuitorului Hristos, avem o valoare inestimabilă şi nu putem fi cumpăraţi sau vânduţi cu nici un preţ. Totuşi, realitatea este alta. Fiind o chestiune de viaţă şi de moarte, nu de puţine ori în procedura transplantului de organe, datorită necesităţii stringente de organe, a timpului limită şi a cererii mari, s-a ajuns ca organele sa fie procurate pe sume enorme de bani, încurajându-se şi traficul de persoane. Această practică loveşte de două ori în demnitatea umană, face ca persoanele donatoare să devină cu voia sau fără voia lor produse, bunuri perisabile negociabile şi apoi egalitatea de drept la viaţă este încălcată prin puterea de cumpărare.

Această chestiune ridică o altă dilemă: cine are drept de proprietate asupra unui trup neînsufleţit şi cine poate decide pentru soarta lui? În rezolvarea acestei dileme s-au propus două metode.

Prima metodă pentru care marea majoritate a medicilor înclină, bazată pe conceptul de a nu refuza dreptul la viaţă al nimănui, vizează rezolvarea crizei crescânde a organelor pentru transplant. Astfel, nici un consens nu e necesar, putându-se folosi pentru recoltare trupul neînsufleţit al oricărei persoane ce a decedat în spital. Numai opoziţia pre-mortem a persoanei în cauză sau a rudelor mai poate stopa acest proces. Specialiştii consideră că actul donării nu este unul individualist, că el vizează întreaga comunitate, şi astfel doar comunitatea are dreptul să decidă asupra acestei chestiuni. Apoi, fiecare individ nu are doar drepturi în societate, ci şi obligaţii, donarea organelor după moarte fiind una dintre ele. Însă, conform acestui principiu, actul donaţiei nu mai este un gest caritabil, voluntar, ci unul de obligaţie socială, iar persoanele nu mai sunt donatori, ci contribuabili.

A doua metodă propusă şi care se află în vigoare în majoritatea statelor europene respectă libertatea de alegere în privinţa unei donaţii, încurajându-o. Astfel, orice persoană decide pre-mortem soarta trupului său neînsufleţit, decizie care va fi înscrisă într-un „act de donaţie“ şi protejată prin lege, astfel încât dacă cineva îşi va dona trupul fie pentru transplant, fie pentru utilizarea în scopuri didactice, nici o rudă nu va putea să conteste acţiunea. Un prim dezavantaj practic ar fi scăderea numărului de organe pentru transplanturi, însă metoda, cu toate minusurile, propune o viziune creştină, non-materialistă asupra trupului: organele rămân astfel legate de sufletul celui ce le-a donat aproapelui său pe calea actului voluntar şi caritabil al sacrificiului.

Astfel, conform primei metode propuse, dreptul de proprietate asupra propriului trup neînsufleţit nu este unul total, fiindcă trupul neînsufleţit şi organele sale aparţin fie comunităţii, fie rudelor apropiate. Doar cea de a doua metodă dă drept de proprietate deplină asupra propriului trup după ce va rămâne neînsufleţit, neputând fi atins de nimeni şi nimic.

În concluzie, trebuie să avem în vedere faptul că cerinţele medicinei, prin care scopul nobil scuză mijloacele, nu trebuie să prevaleze. Apoi terapiile de transplant reprezintă doar o jumătate de drum, ele nefiind în sine leacul definitiv al bolii ce a condus la transplant. Astfel, nu putem ca doar de dragul „progresului“ medical să abolim anumite valori morale, creştine şi umane, cu privire la conceptul de moarte şi persoană, sfidând adesea lucrarea lui Dumnezeu care este declarată „bună foarte“ şi planul Său cu anumite persoane. Cu toate că succesele în plan strict medical ale terapiei de transplant de organe ne pot determina să-i susţinem cerinţele imperative, trebuie să luăm în considerare că nu tot ceea ce este de succes pe plan medical sau ştiinţific este şi de succes în planul religios-moral.

Cu toate că orice organ primit, afară de creier, nu modifică identitatea unei persoane, există totuşi riscul să o modifice psihologic.

Bioetica ortodoxă nu interzice transplantul de organe, dacă acesta este făcut din dragoste faţă de semen, fiindcă la învierea cea de obşte toţi vom învia, şi atunci trupurile tuturor vor lua aceeaşi formă pe care au avut-o în timpul vieţii, cu toate că organele lor au fost risipite din diferite motive şi cauze. Apoi, operarea cu trupul omenesc, fie el şi neînsufleţit, trebuie făcută cu un deosebit respect, fiindcă el poate continua să fie sălaş al Duhului Sfânt şi după părăsirea sufletului, cum este cazul moaştelor de sfinţi.